Caracal. Vedere generală
Despre Caracal mai toată lumea ştie o serie de legende care nu fac cinste vechii urbe. Se vorbeşte despre răsturnarea unei căruţe pline cu ploşti (şi nu cu proşti, cum spun cei încă şi mai rău-voitori), despre o macara rămasă între 4 blocuri, despre fabrica de pâine de pe strada Flămânzi sau despre cimitirul aflat pe Strada Învierii. Însă puţini sunt cei care ştiu că Mihai Viteazul a emis o serie de acte care au ca formulă de încheiere „dat la curtea mea domnească din Caracal” sau că la 1627 Caracalul avea deja statut de oraş. În cartea „Călători străini despre Ţările Române” găsim mărturia lui Paul de Alep, care la 1657 povesteşte cum a ajuns la „un târg mare, numit Caracal, unde se afla un mare castel zidit de Mateiu Voievod, puţin înainte de a muri şi înconjurat de ziduri de lemn, cuprinzând o vie întinsă şi o biserică de piatră la care duce o cărare deschisă de la case”. Vom încerca, aşadar, într-o serie de 4 articole să regăsim bunul renume al unei vechi curţi domneşti: Caracal.
O teorie bazată pe apropierea cu numele împăratului Marcus Aurelius Antonius Caracalla presupune întemeierea aşezării în jurul anului 215 d.Hr., cu ocazia expediţiei pe care acesta o face la Romula, împotriva goţilor. O a doua ipoteză, susţinută de Al. Densuşianu, se referă la originea cumanică a numelui Caracal (Kara+kale) – cetate neagră sau câmp negru. În fine, o a treia teorie, emisă de preotul Dumitru Bălaşa, afirmă că numele popular al aşezării era Căracăl, iar cetăţenii lui se numeau ,,cărăcăleni” şi că vechiul târg, aşezat pe marele drum Carpato-transdanubian, îşi trage probabil numele de la meşterii ce confecţionau mintenele de lână (caracalla, -ae în latineşte înseamnă haină cu mâneci şi glugă), pe care le vindeau în special călătorilor ce urcau spre Sarmizegetusa pe vreme geroasă.
Oricare ar fi adevărul, vestigiile arheologice datând din secolele III–IV nu sunt puţine, iar documentele medievale în care Caracalul este pomenit sunt, de asemenea, numeroase. Şi aici, ca şi în cazul celorlalte curţi domneşti, se verifică o dată în plus teoria conform căreia drumul a creat statul, căci prin Caracal trecea unul dintre cele două drumuri ale Daciei meridionale care se întâlneau la Romula şi veneau de le sud, de la Sucidava, Comanca, cunoscut în documente sub diferite nume, unul mai frumos decât celălalt: Drumul Domnului de Rouă, Drumul de piatră, Drumul ocnei, Drumul sării sau Drumul bătrân. Documentar, localitatea apare menţionată pentru prima dată într-un hrisov din 17 noiembrie 1538, prin care Radu Vodă Paisie îi dăruieşte lui Radu mare clucer două moşii, pe care le avea cumpărate de la jupâniţa Marga din Caracal. Aşadar, Caracalul a fost una dintre moşiile boierilor Craioveşti şi Brâncoveni, iar jupâniţa Marga, din a cărei zestre făcea parte şi Caracalul, era soră cu domnitorul Neagoe Basarab şi fiică a lui Pârvu I Craiovescu.
Încă din cele mai vechi timpuri, aşezarea are toate datele unui puternic centru comercial. Aici se ţinea anual un bâlci şi săptămânal un târg, în zona de Nord a oraşului, numită Târgul Vechi. Cum aici îşi petrecea o bună parte din an şi pentru o mai bună administrare a celor 23 de moşii pe care le avea în această zonă, Domnitorul Mihai Viteazu alege să îşi facă reşedinţă la Caracal, în judeţul Romanaţi, şi ridică aici Curtea domnească, în jurul anului 1597. Curtea cuprindea edificii laice şi clericale, clădiri anexe, turnul de observaţie, biserica şi clopotniţa. Era înconjurată de un parapet din lemn, care a fost înlocuit mai târziu. Curtea domnească din Caracal a avut, aşadar, un rol administrativ şi strategic, fapt pentru care domnitorii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu au refăcut-o. În condica domnitorului Constantin Brâncoveanu se precizează că în 1703, martie 15 „100 de taleri s-au dat lui lui Pârvu logofăt Fărcăşanu, pentru lucrul caselor domneşti din Caracal”. S-ar spune că a fost ultimul gest generos făcut pentru această curte voievodală.
Perioada modernă ne prezintă oraşul ca fiind „rău aşezat, cu strade strâmte şi cotite, neavând decât un număr mic de case arătoase”. Dionisie Eclesiarhul povesteşte despre incendiul din 1800 pus de cârjalii, care au prădat şi au robit oraşul, iar în 1802 au venit pazvangii „la Caracal şi pă câţi creştini au prins le-au tăiat urechile şi nasul”. Câţiva ani mai târziu, în 1810, Caracalul era compus din 7 mahalale, dezvoltate fiecare în jurul câte unei biserici, ctitorite aproape toate la începutul secolului al XVIII-lea pe locul altor biserici mai mici, din lemn. Cele mai importante mahalale erau Boldul, care a avut până la jumătatea secolului al XIX-lea administrare proprie, Protosenii, mahalaua din jurul bisericii cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Cergăneştii, aşezat în sud-vestul oraşului, dar, ca şi la Târgovişte, mai existau încă mahalalele Târgu de Afară, renumită pentru marele târg anual de Rusalii, şi mahalaua Târgul din Lăuntru, coagulată în jurul Bisericii Toţi Sfinţii. De numele oraşului Caracal se leagă şi numele lui Iancu Jianu Haiducul, cel ce „încăleca fără a pune piciorul pe scară, nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin verigă de inel”, cum spune cântecul popular.
Mergând pe firul istoriei, regăsim descrierea pe care Petru Vintilă o face târgului, în cartea sa „Un soldat în căutarea patriei”, a cărei acţiune se petrece în timpul Războiului din 1877: „Doamnele şi domnişoarele ieşeau la plimbare în centru şi în grădina publică unde fanfara Regimentului 19 Dorobanţi cânta zilnic între orele 6 şi 8 un vast repertoriu de mazurci, valsuri, polci şi marşuri. În magazine şi restaurante, în cafenele şi pe stradă, puteai să auzi vorbindu-se în franceză şi rusă, germană şi engleză, în suedeză şi italiană. Această rumoare poliglotă dădea Caracalului un ciudat aer cosmopolit şi ambiţios, peste toate trecând, în ciuda războiului, o nemaipomenită sete de viaţă şi veselie”. Este adevărat că din a doua jumătate a secolului al XIX-lea prefectura îşi propune înfrumuseţarea urbei, care devenise, între timp, capitala districtului. Măsurile vizau ridicarea unor edificii reprezentative pentru instituţiile adiministrative, canalizarea pârâului ce traversa oraşul, pavarea străzilor şi a şoselelor, amenajarea unei grădini publice şi a unei pieţe la podul de peste pârâu. Peste încă un secol, toate aceste deziderate erau atinse.
Mai puţin cochet decât Câmpulung Muscel, cu mai puţine case şi biserici frumoase decât Curtea de Argeş şi mai rău pavat decât Târgovişte, Caracalul păstrează cel mai pronunţat caracter provincial dintre vechile curţi domneşti. Privit de un bucureştean, oraşul este surprinzător de curat şi liniştit. Atmosfera generală este una de repaus, şi ai crede că populaţia activă este minoritară. Iar dacă treci cu vederea clădirile cu prea multe muchii şi colţuri, o plimbare la pas scoate la iveală elemente arhitectonice care merită trecute în revistă. Tipul de casă cu cerdac înălţat peste prispă este slab reprezentat, însă farmecul vechiului oraş nu constă în edificii somptuoase, ci în clădiri cu o volumetrie căutată şi în detalii de decoraţie suprinzătoare. Poţi găsi deschideri în arc dublou sau în plin cintru, ştreşini cu casetoane, şi mascheroane, copertine sub formă de scoică din fier forjat şi sticlă sau câte o coloană în torsadă, dacă mergi şi cauţi bine pe străzi lăturalnice, căci centrul vechi a fost transformat în centru civic. Despre puţinele biserici care s-au păstrat, despre primul edificiu reprezentativ (Palatul Administrativ) sau despre Teatrul din Caracal cel recent renovat, mândria locuitorilor urbei, vom vorbi în articolele ce urmează.