Case frumoase din Caracal
Oraşul Caracal, cel pe care îl vedem astăzi, stă sub semnul contrastelor. Imaginea sa veche, reflectată în monografiile care i-au fost dedicate, ni-l înfăţişează ca pe un târg medieval important, cu o economie înfloritoare. Memoria celor mai vârstnici dintre locuitorii săi, păstrează amintirea unui oraş interbelic cochet şi căutat, cu o clasă de mijloc foarte bine articulată. O urbe din care nu lipseau librăriile cu nume sonore: Luvru, Segărceanu sau Isac Barat, cazinourile, magazinele de pe strada Ferdinand, hotelurile şi sediile de bănci. Astăzi, viaţa economică a oraşului este mult prea discretă, iar aerul precar, imprimat de perioada comunistă oraşelor noastre de provincie, stăruie încă. Prin contrast cu acestea, cele câteva clădiri somptuoase par a fi luate dintr-un alt decor. Teatrul, Palatul administrativ, Judecătoria sunt clădiri care ar sta foarte bine în orice oraş cu pretenţii, iar parcul Poroineanu este nucleul de care îşi amintesc, fără excepţie, oamenii din generaţia noastră, deveniţi celebri la Bucureşti.
O plimbare la pas prin Caracal, mai cu seamă pe străzile lăturalnice, descoperă privitorului faptul că a fost o vreme când în această urbe exista un interes explicit pentru planul urbanistic zonal şi pentru cel de detaliu. Clădirile vechi respectă fără excepţie regimul de înălţime, deşi nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cele noi. Din cartea „Caracal – tărâm de legendă şi destinaţie turistică”, aflăm că S. Mariani, antreprenorul lucrărilor publice din Caracalul sfârşitului de secol XIX, impunea ca faţadele caselor alăturate construcţiilor de interes public „să aibă acelaşi stil şi chiar aceeaşi arhitectură, pentru a forma un cadru estetic”. Preocuparea pentru acest cadru se regăseşte şi în numeroasele decoraţiuni exterioare de o surprinzătoare graţie.
Mergând pe firul istoriei, iată câteva exemple: tipul de casă musceleană, cu pivniţă înaltă şi cu pridvor închis cu geamlâc, este slab reprezentat. Însă una dintre cele mai vechi case din Caracal, construită de paharnicul Costache Jianu, este un astfel de exemplar bine conservat. Este o casă datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care a fost salvată de la degradare prin transformarea sa în Casa memorială „Iancu Jianu”. Putem spune că reprezentativă pentru tipul de locuire din localitate este casa Comăneanu, clădirea în care a fost găzduit domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1859. Este o casă cu un sigur cat, cu parter înălţat, cu deschideri ample şi cu o friză continuă sub cornişa discret decorată.
Întrebarea firească: Ce s-a ales din vechea curte domnească? are un răspuns mai puţin frustrant – pe locul curţii domneşti s-a construit, în 1831, Şcoala de băieţi nr. 1. „Clădirea a fost construită în forma literei U, cu un singur nivel, având intrarea principală prin corpul din mijloc, flancată de două coloane angajate, cu capiteluri compozite şi un fronton bogat ornamentat”, citim în monografia oraşului.
Cincizeci de ani mai târziu, la 1 octombrie 1888, este inaugurat Gimnaziul „Ioniţă Asan”, astăzi Colegiul Naţional cu acelaşi nume, cel mai important liceu din oraş. Din 1896, a funcţionat în acest local prima bibliotecă publică şi tot din acest an datează proiectul unei hale în piaţa oraşului, a cărei imagine somptuoasă din1903 se mai păstrează doar într-o veche carte poştală ilustrată.
Aşadar, un reper temporar important în istoria arhitecturală cărăcăleană îl reprezintă cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului trecut, interval în care s-au construit cele mai multe edificii păstrate până astăzi, şi când preocupările autorităţilor pentru sistematizare s-au concretizat în lucrări publice de anvergură. Acum s-au construit atât clădirea impunătoare care adăposteşte Pinacoteca „Marius Bunescu”, cât şi casa Ciurescu, fostul hotel Caracal, cu restaurant la parter, clădire cu pivniţă, etaj şi mansardă.
În 1870, se construieşte Palatul administrativ, pentru a servi drept edificiu cu caracter de reprezentativitate, dată fiind destinaţia sa de instituţie publică. În zilele noastre, clădirea a fost renovată, dar, din păcate, a fost prea viu colorată, un corp portocaliu, lângă unul roz.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea datează şi Casa „Nicolae Titulescu”. Edificiul poartă numele diplomatului român, deşi adevăratul proprietar al casei de pe strada Iancu Jianu a fost negustorul Florea Niculescu. Banca i-a confiscat-o în urma unui faliment, iar pentru Titulescu, deputat de Romanaţi, a devenit, pentru mai bine de un deceniu, locuinţă de serviciu. Concepută în stilul barocului târziu, cu parter înalt, casa este şi azi o bijuterie discret ornamentată, cu coloane muchiate şi marchiză înaltă, cu geamuri prinse în feronerie ajurată.
Nu puţine au fost sediile de bănci, unele păstrate până astăzi, chiar dacă au fost refuncţionalizate.
În 1927, se inaugura noul sediu al Băncii Comerciale. Banca Creditul Comercial era o clădire cu un singur etaj, înalt, cu fronton şi coloane libere, iar Banca Romanaţi, care funcţiona într-un local propriu, era una dintre cele mai frumoase clădiri din centrul oraşului. Construită în 1911, această clădire a fost renovată şi este sediul Oficiului Poştal nr. 1.
În fine, s-ar cuveni să dedicăm mai mult decât un paragraf clădirii Teatrului Naţional, unul dintre cele mai vechi din Ţara Românească. Primele manifestări teatrale sunt timpurii, dacă le raportăm strict la spaţiul din sudul ţării. Trupa Matei Millo şi trupa Vernescu jucau în 1877 la grădina de vară Paradis sau, după caz, în fostele clădiri anexe ale lui Iordache Jianu. Interesul urbei pentru acest gen de manifestare artistică a determinat autorităţile să ridice o clădire specială, cea pe care o vedem astăzi. Piatra sa de temelie a fost pusă la 14 iulie 1896 şi a fost inaugurată 5 ani mai târziu, în octombrie 1901. Clădirea, construită după planurile arhitectului austriac Frantz Bilek, a fost recent restaurată şi face mândria localnicilor, deşi nicio piesă de teatru nu a fost montată, după ştiinţa noastră, de la redeschiderea sa. Proiectul de restaurare a fost unul generos, respectând specificul decoraţiilor baroce, atât cele interioare, cât şi cele exterioare, de la mascheroane, până la loji. Este acel edificiu impunător în care au ţinut discursuri Nicolae Iorga, Tache Ionescu, sau Nicolae Titulescu şi unde a concertat în repetate rânduri George Enescu.
Aminteam mai sus de planurile de sistematizare a oraşului. Aprovizionarea cu apă, canalizarea şi pavajul stradal constituiau o preocupare a autorităţilor cărăcălene încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. În 1886, se votează canalizarea pârâului care traversează oraşul, iar Inginerul Gilbert va da localnicilor celebra fântână cu 5 felinare din Piaţa birjelor. Tot cu proiectare din străinătate se face şi pavarea străzilor. „Edilii oraşului de atunci au hotărât ca în centru să se pună bazalt, iar în mahalale piatră de Olt. Un succes remarcabil a avut iniţiativa edililor oraşului de a amenaja parcul central, lucrare realizată între 1905–1914 de inginerii peisagişti Redont şi Pinard, prin asanarea unui eleşteu, plantarea de pomi indigeni (Aleea plopilor) şi exotici, crearea unei reţele de alei. Parcul a fost amenajat pe proprietatea moşierului Constantin Poroineanu, care, prin testament, a lăsat-o oraşului”, se spune în Monografia Municipiului Caracal. Nu este, aşadar, de mirare că, în 1905, Nicolae Iorga scria despre Caracal: „oraşul este curat şi înfloritor, stradele sunt curate şi acoperite cu nisip: pompierii le stropesc cu dărnicie”. Avem toate motivele să îl credem pe cuvânt, pentru că şi astăzi, străzile, deşi rău pavate, dau nota generală de oraş curat.