fbpx

Dragoş Lumpan. Despre „Ultima Transhumanţă”

Foto: © Dragoş Lumpan

Proiectul „Ultima transhumanţă”, rodul unui demers fotografic şi antropologic impresionant, care l-a purtat pe artistul Dragoş Lumpan timp de 5 ani de zile pe urmele ciobanilor din România, Albania, Grecia, Italia, Marea Britanie şi Turcia s-a concretizat până acum într-o expoziţie la Muzeul Ţăranului Român şi un album realizat cu sprijinul ICR (concept grafic: Atelierul de Grafică – Carla Duschka şi Ciprian Isac) Urmează un inedit film documentar care va prezenta într-un mod dinamic povestea întregului proiect dar până atunci vă invităm să citiţi interviul cu Dragoş Lumpan care ne dezvăluie câteva poveşti din “culisele” călătoriilor sale.

Dragoş Lumpan. Despre „Ultima Transhumanţă”

Viorica Buică: Multor oameni le place foarte mult brânza, însă puţini aleg să-şi dedice ani din viaţă, mergând la pas sute şi sute de kilometri, pentru a-i documenta „facerea”. Care a fost motivul care te-a determinat să începi acest proiect, cu precădere în varianta sa internaţională?

Dragoş Lumpan: Am început proiectul „Ultima transhumanţă” din mai multe motive (citez din introducerea pe care am scris-o în carte): „Primul este curiozitatea. Mergând cu trenul sau cu maşina am văzut pe câmp oi. Lângă oi e şi câte un cioban. Şi am fost curios să aflu câte ceva despre ciobani. Unde dorm, ce mănâncă, ce fac toată ziua, tot anul… Am aflat că unii ciobani merg zi de zi cu oile, sute de kilometri într-un an, dorm unde îi prinde noaptea, sub cerul liber, indiferent de anotimp. Trăiesc într-o altă lume, într-un alt timp, într-un calendar cvasi-cosmic. Şi totuşi îi întâlnim din când în când.

Un alt motiv este acela că îmi place brânza. Brânza se pare că este unul dintre cele mai vechi produse româneşti de export; chiar şi etimologic (Dicţionar de cuvinte călătoare, Alexandru Graur).

Al treilea motiv este dispariţia transhumanţei. Din cauza schimbărilor, ciobanii nu vor să mai fie ciobani. Sau cel puţin nu vor să mai meargă la drum zi de zi, an de an, toată viaţa. E mai mult decât o meserie, e un mod de viaţă greu, foarte greu. Şi sunt din ce în ce mai puţini ciobani care mai merg la drum.”

Am început proiectul în 2007: am găsit (cu greu) o familie de ciobani care mergeau la drum. Am crezut că o să merg de patru ori pe parcursul unui an – câte un drum pentru fiecare anotimp. Dar, în 2007 şi 2008 am mers cu ei de 12 ori. La sfârşitul lui 2008, mi-au spus că renunţă „la drum”; că rămân ciobani, dar sedentari. În felul acesta, ei mi-au oferit titlul proiectului „Ultima Transhumanţă” şi, credeam pe atunci, că am încheiat proiectul. În 2009, am încercat să promovez „Ultima Transhumanţă”, fără succes însă.. Aşa că în 2010 am aplicat la finanţarea publică Programul Cantemir – ICR şi am propus să extind proiectul: să fac fotografii şi să filmez în România şi în alte cinci ţări. Astfel am continuat proiectul în 2010-2011 în Albania, Grecia, Italia, Marea Britanie şi Turcia.

Dragoş Lumpan. Despre „Ultima Transhumanţă”

V.B.: Ţările pe care le-ai străbătut, deşi apropiate în unele aspecte, au contexte de viaţă diferite, obiceiuri şi peisaje caracteristice. Ai simţit, stând atâta vreme alături de oameni, că tradiţia transhumanţei generează un portret comun al ciobanului sau diferenţele sunt prea importante pentru a putea fi omise?

D.L.: Sunt multe asemănări: ciobanii de peste tot sunt oameni puternici, frumoşi, ospitalieri. Dar sunt şi multe diferenţe: faţă de traiul „colegilor” din Albania, Grecia, Turcia, Italia sau Ţara Galilor, mi se pare că viaţa ciobanului român – care merge la drum – este cea mai grea. De altfel, de mers la drum nu poate fi vorba în Ţara Galilor. În Albania e o pendulare munte – câmpie de 1-2 zile, iar în Grecia de două săptămâni.

V.B.: La vernisajul expoziţiei de la MŢR, doamna Ioana Popescu observa cu mândrie că oile „noastre” (berbecii „noştri”) sunt, până la urmă, cei mai frumoşi. În mod natural, cel mai mult timp l-ai petrecut în România alături de ciobani. Cum ţi-ai „construit” raportarea la diversele regiuni prin care ai trecut? Unde şi ce te-a impresionat cel mai mult?

D.L.: În urma acestui proiect – studiu comparat – multă lume care a văzut fotografiile mi-a spus că animalele din România sunt cele mai frumoase. Iar eu, după ce am umblat 5 ani şi am mers în 6 ţări – suficient cât să înconjor pământul – am ajuns la o concluzie delicată: în România avem nu doar animale frumoase, ci şi oameni frumoşi şi locuri frumoase. Ştiu că această afirmaţie este riscantă; poate să pară propagandă, naţionalism deşănţat ş.a.m.d. Sunt multe lucruri în jurul nostru care te ajută să te îndoieşti de o asemenea afirmaţie. Sunt momente în care ai senzaţia că eşti înconjurat doar de urât. Totuşi, cred că aceasta este o problemă de prim contact, „de carapace”. Cu puţină bunăvoinţă şi răbdare putem să vedem mai mult; iar ceea ce vom găsi ar putea să fie frumos.

Dragoş Lumpan. Despre „Ultima Transhumanţă”

V.B.: Dincolo de Mioriţa, peisaje impresionante şi tradiţii cu aer romantic, ce mai înseamnă astăzi transhumanţa în România? Presupun că ai adunat multe mărturii şi gânduri de la ciobani pe parcursul proiectului, ce îi mai determină pe oameni astăzi să aleagă această meserie?

D.L.: Există o proiecţie foarte romantică, idilică a ciobanului: Mioriţa, cântece şi poezii, noaptea dormită afară sub cerul înstelat.. De asemenea există şi inversul: „Băi, ciobane!” sau „Ce, bă, eşti cioban?” Probabil că realitatea este undeva pe la mijloc. Uneori, vara poate să fie romantic să dormi afară. Dar ciobanii care merg la drum dorm afară tot anul: vara şi iarna, şi sub cerul înstelat, dar şi în ger sau în ploaie.. Iar uneori ploaia ţine câteva săptămâni, iar gerul o lună..

Ciobanii merg la drum de mii de ani pentru că transhumanţa este o soluţie foarte practică de a asigura hrana animalelor pe parcursul întregului an. Cercetătorii spun că transhumanţa e un sistem foarte bun de creştere a oilor şi că susţine biodiversitatea.

V.B.: Este dificil cred să faci topuri în urma unei experienţe atât de complexe, dar ar fi plăcut să ne spui care ţi se pare cea mai periculoasă/frumoasă/ amuzantă/specială experienţă din cei 5-6 ani petrecuţi alături de oieri şi turmele lor.

D.L.: Pe prima familie de ciobani români am găsit-o foarte greu. E normal, tot timpul sunt plecaţi de acasă… Prima dată am ajuns la stâna lor în august 2007. Am mers cu căruţa două ore, printr-o ploaie constantă şi rece… Mi-au dat să-mi pun pe mine un cojoc: era mai bine, dar cojocul e foarte greu… Când am ajuns la stână am sărit din căruţă: am intrat în noroi până la genunchi.

La scurtă vreme după ce-am ajuns la stână, l-am întrebat pe ciobanul bătrân: „Unde-i toaleta?”; s-a uitat în jur şi mi-a răspuns: „Oriunde!”…. La început, pentru că nu mă cunoşteau, câinii săreau la mine; iar oile fugeau de mine: totul părea a fi pe dos. Dar, după câteva zile eu am început să mă obişnuiesc cu ei şi ei cu mine.. Şi uite aşa cinci ani de zile.

Dragoş Lumpan. Despre „Ultima Transhumanţă”

V.B.: Din ce în ce mai mulţi fotografi aleg să lucreze în serii, să-şi construiască proiecte pe termen lung. Ce se „ascunde” în spatele acestei decizii? Crezi că este răspunsul la un context mai general al existenţei fotografiei contemporane sau ţine pur şi simplu de o opţiune personală, de anumite cerinţe faţă de fotografie? (seriile precum cea construită de tine implică un demers fotografic adeseori antropologic, care îmbină fotografia de peisaj cu portretul, cu interviul etc.)

D.L.: Cred că proiectele mele de până acum au în comun o recuperare – în primul rând personală. În „Fotografii mişcate” e o recuperare a mobilităţii pe care o pierdusem în acea perioadă din cauza lucrului în studio. Am făcut Facultatea de Teologie în primul rând pentru o recuperare spirituală, duhovnicească; proiectul „Sihăstria Putnei” a fost o urmare firească. Eu sunt născut la oraş, crescut la oraş, din păcate nu am avut bunici la ţară unde să merg în vacanţe… „Ultima Transhumanţă” probabil că este o recuperare a ciobanului din mine, a unor strămoşi ciobani pe care nu-i cunosc.

V.B.: Unul dintre proiectele tale importante anterioare a fost dedicat vieţii monahale, aşa cum menţionai, şi are în centru un alt tip de existenţă în solitudine. Te atrage acest discurs al singurătăţii (în fotografie)?

D.L.: Nu aş numi chiar „discurs al singurătăţii” punctul comun al celor două proiecte. Dar într-adevăr au multe asemănări. De exemplu, şi monahii şi ciobanii trăiesc într-o altă lume, într-un alt timp. Apoi, desigur, sunt şi multe diferenţe..

V.B.: După expoziţia de la MŢR şi albumul tipărit cu sprijinul ICR, consideri proiectul „Ultima transhumanţă” încheiat? Ne-am bucura să ne poţi dezvălui proiectele pe care la ai în gând pentru perioada următoare sau măcar către ce subiecte doreşti să te îndrepţi.

D.L.: Pentru acest proiect, în afară de fotografii, am şi filmat. O primă variantă a filmului a fost prezentată la Târgul de artă Artist 2011 – Istanbul. Între timp am mai filmat câteva secvenţe, iar acum lucrez la varianta finală a filmului „Transhumanţa”. Tot în acest an este programată o expunere a proiectului în Italia. Şi, în paralel, lucrez (atât cât mai apuc) la alte două proiecte urbane. Pe care sper să le termin peste câţiva ani..

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0