fbpx

Lumini, repere, promisiuni

Din nou decembrie, cam ca în fiecare an, dacă nu mă înşel. Luna, nu-i aşa?, a sărbătorilor, adică a cadourilor, a moş crăciunului ubicuu şi a porcului transformat într-o nesfârşită serie de produse comestibile cu efect serios asupra nivelului de colesterol. Luna în care, a naibii potriveală, zilele devin atât de mici şi nopţile atât de lungi, încât nevoia de iluminat artificial depăşeşte jumătate din zi. Zic asta pentru că e luna în care edilii oraşelor se înghesuie să-şi împopoţoneze teritoriile administrate cu fel de fel de invenţii luminoase şi gândiţi-vă cum ar fi fost dacă treaba se întâmpla în iunie sau iulie, când întunericul se lasă bine după 9 seara şi soarele răsare pe la 5.30.

Text: Bruno Andreșoiu

Un lucru e cert, primarii noştri s-au născut în emisfera şi pe paralela potrivită… Ca în fiecare an, de câţiva ani încoace, Bucureştiul a intrat şi el în zodia ghirlandelor şi beculeţelor urbane, de nu se mai poate circula pe Magheru primele seri din decembrie că toată lumea iese să vadă globurile-steluţele-brazii care luminează, cum se zice?, feeric parcă. Dar nu vă impacientaţi, nu despre furăciunile cu becuri şi globuri ale primarilor intenţionez să scriu, ci despre altceva, cu o oarecare legătură cu asta (globurile, nu furăciunile) şi ajung acolo cât de curând.

Fapt este că Bucureştiul, în zonele lui centrale sau pe străzile importante ale majorităţii sectoarelor, face, timp de o lună, o lună jumătate, risipă de inventivitate şi curent în instalarea de beculeţe închipuind simboluri hibernale. Treaba a devenit mai ceva ca un obicei tradiţional de Crăciun (de la care, la o adică, lumea contemporană face lesne derogări), un soi de indicator vital al oraşului. Cine îşi mai poate închipui astăzi Bucureştiul fără luminile sale de iarnă? Şi, până la urmă, dacă am face abstracţie de sumele mult umflate şi modul discreţionar în care sunt achiziţionate beculeţele, treaba nu e rea deloc. Oraşele au nevoie de asemenea tipuri de repere, de asemenea momente care să le puncteze existenţa şi de care cetăţenii să se ataşeze, să şi le asume şi să se mândrească cu ele. Căci cum să fii cetăţean fără să fii legat cumva afectiv de urbea ta? Şi iată că am ajuns acolo unde vroiam să ajung, după o introdu­cere de sezon poate cam lungă, anume la nevoia de repere urbane. Spaţiul, în general, şi spaţiul urban cu atât mai tare, este o noţiune abstractă atât timp cât nu este populată cu repere tangibile, care să o transforme într-o realitate concretă, trăibilă şi memorabilă în acelaşi timp. Sufrageria mătuşii nu e sufrageria mătuşii fără tabloul cu ţigancă şi pianul negru, acasă nu e acasă fără limitele şi obiectele familiare şi modul de a le utiliza.

La fel şi spaţiile mai largi, ale oraşelor, care devin reale numai în măsura în care secretă şi menţin o serie de repere stabile şi foarte concrete, de care atât corpurile fizice, cât şi memoria să se poată agăţa. Spaţiile oraşelor noastre, prinse între încă nevindecata traumă totalitară şi noua aplatizare a globa­lizării, suferă probabil de un grad mai mare de abstractizare decât oraşele lumii normale (adică acea lume care nu a trebuit să traverseze o epocă de falsificare deliberată a tuturor reperelor). Atacate atât de sistematizările socialiste, cât şi de puseurile haotice ale noului comerţ imobiliar, reperele stabile ale oraşelor noastre sunt, cum zice americanul, tot mai puţine şi în pericol. Pardon, at risk. Noua ordine urbanistică ţine tot mai puţin cont de vechile semne şi monumente, omul actual renunţând cu ineptă şi uneori criminală uşurinţă la ele, păcălit de postmoderna relativizarea a tuturor valorilor. Căci dacă nu mai există valori obiective, ci numai puncte de vedere egal valabile, de ce să îmi bat capul să păstrez ceva, când e tot aia dacă fac ceva nou. Başca poate mai şi pică ceva în timpul procesului. Din cauza presiunii crescânde, rămân astăzi în picioare şi active numai monumentele majore, reperele masive, a căror distrugere e totuşi greu de imaginat.

Ele sunt însă rezultatul politicilor oficiale ale epocilor în care s-au făcut şi, ca atare, inevitabil încărcate ideologic. Nu spun că e rău, dimpotrivă, monumentele trebuie să rămână, indiferent de cromatica ideologică, pentru a-şi îndeplini funcţia nativă de suport material pentru atât de volatila materie a memoriei. E bine, adică, să păstrăm Arcul deTriumf, dar şi Casa Poporului şi Casa Scânteii, căci monstruozitatea prezenţei lor vorbeşte mai bine decât o mie de cărţi despre ororile ce le-au născut. Dar acest tip de mo­numente nu sunt de ajuns. Oraşele normale nu se construiesc numai în jurul marilor edificii sau ansambluri, ci şi, poate mai ales, în jurul reperelor minore, în jurul artefactelor firescului, al cotidianului şi al scării umane. Monumentele majore slujesc la construcţia identităţilor majore, idealizate, pe când celelalte adaugă sens şi valoare lumii reale, necosmetizată ideologic: oraşul viu locuit de oameni vii. Având în vedere această stare de fapt, pot risca afirmaţia că pentru a redeveni teritorii ale normalităţii, oraşele noastre trebuie să îşi secrete urgent repere ale cotidianului, pe care cetăţenii să le asume şi preţuiască. Lucruri la îndemână, uşor de înţeles şi uşor de preţuit, utile în oricare dintre sensurile cuvântului.

Marile gesturi de tip coreean ne-au distrus oraşele şi au anulat semnele cele mici în jurul cărora existenţa îşi găsea sensul. Astfel, nu pot să nu văd în comportamentul faţă de luminile de Crăciun măsura nevoii profunde de lucruri distinctive şi pe cât posibil bune, plăcute şi uşor de înţeles, care să reapropie de oameni oraşul ce se depărtează prin aneantizarea reperelor. Deci, din perspectiva refamiliarizării oamenilor cu reperele cotidiene, imediate, luminile urbane hibernale (care, altminteri, cochetează serios cu kitsch-ul, costă cât nu fac şi infantilizează, prin puţinătatea mesajului lor, lumea) sunt totuşi un lucru bun. Sună paradoxal, dar asta e! Mă uit înapoi şi constat că am reuşit să rămân destul de vag, dar cum spaţiul editorial, cu zgârcenie alocat, mi se termină, nu pot decât să închei cu o promisiune: voi reveni, pe început de an nou, cu lămuriri suplimentare, ceva mai mult concret şi propuneri constructive. Până atunci, la mulţi ani şi atenţie la colesterol!

Tag-uri:
Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0