Noua casă veche
Cât de tentat este profesionistul locuirii „să arate” în propria casă tot ce a acumulat, tot ce ştie, tot ce a visat vreodată? Îşi face din casă un autoportret? Cât de mult seamănă casa cu vremurile în care trăieşte? Şi, până la urmă, este vreodată gata casa arhitectului?
Fără a încerca un răspuns la ceea ce pare a avea tot atâtea răspunsuri câţi arhitecţi există şi fără a teoretiza ceea ce înseamnă până la urmă intimitate, deci subiectivitate, aş mai zăbovi un pic printre întrebări despre casa veche din casa nouă. Despre cum este să construieşti peste ceea ce este deja construit. Cum este să iei pielea acestui deja construit şi să-i modifici amprentele? Pentru că, oricât de mult i-ai altera fizionomia, există un ceva, poate imperceptibil, dar persistent din viaţa ei anterioară. Şi, probabil, efortul de imaginaţie este mai intens în a găsi mijloacele şi soluţiile de a-i confecţiona o nouă identitate. Să conţină, oare, casa în ea însăşi nenumărate scenografii şi scenarii ca şi cum ar fi o entitate vie, care nu încetează să se schimbe de-a lungul vieţii sale? Iar arhitectul să fie doar arheologul care îi citeşte stratigrafia?…
Dizertaţia s-a oprit la colţul străzii Sf. Ştefan, unde gardul opac şi grădina de dincolo de el nu dau semne imediate că ar ascunde sau ar conţine altceva decât o casă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Şi, totuşi, dacă treci de poartă şi nu te înghite cu totul grădina şi lumea ei, te trezeşti pe nişte trepte de ardezie în faţa unor uşi de sticlă. În alt film decât cel al faţadei eclectice. Dar, parcă, aceeaşi casă! Mă rog, o parte a ei, în rol secundar! E casa în care locuiesc doi arhitecţi. După ce i-au jupuit faţada nicicum a unei anexe, i-au deturnat accesul şi i-au dat o nouă strălucire, prin dialogul la vedere dintre trecutul ei jalonat de vechi obiecte din alamă şi argint rânduite în vechi piese de mobilier şi cele mai colorate fotolii, diverse mese şi scaune forjate.
Fostei camere obişnuite, cu deschidere către o terasă, i s-a lărgit perspectiva spre grădina îmbietoare, prin radicala desfiinţare a peretelui şi prin închiderea de sticlă, unde la fereastra-perete se alătură, în bună înţelegere, fotolii-stil, o masă făcută în întregime din sticlă (Morosso) şi un fotoliu Urquiola. Colţul de şuete… Alături, barul în interpretare proprie. Un blat de sticlă peste o comodă stil cu faţa curăţată şi împrospătată cu foiţă de aur de către meşterul de catapetesme. Pandantul cosmopolitului colţ de la fereastră este cel organizat sub supanta cu colorate fotolii (Pierre Paulin) şi masa rotundă cu faţă detaşabilă (Patricia Urquiola). Şi cum frumuseţea stă în detalii, nu doar în accesorii, acestea abundă nu doar în camera de jos, de zi, ci în orice colţ spre care îţi întorci privirea. Fante care lasă incomplet puzzle-ul grădinii şi al străzii şi care invită, în diverse scenarii temporale, lumina pe pereţii care nu cunosc uniformitatea şi pe care aceasta trasează când delicate semne, când riguroase figuri, unele în continuă mişcare, conduse de linii şi profile terminate brusc sau nu, cât să nu lumineze otova încăperile. Asta e partea sensibilă şi evanescentă a casei aflată sub stăpânirea luminii. Mocheta portocalie prinsă în colţari zimţaţi pe marginile supantei-birou, trecerea cu câteva trepte mai sus printr-un U de beton aparent spre spaţiul de odihnă şi de distribuire a dormitoarelor, triunghiurile isoscele pe care stau cuminţi porţelanuri Daniela Făiniş, striurile şi pătrăţelele de pe terasă, uşile uşor verzui sablate care culisează peste pereţii albi, locul unde unghiile s-au ascuţit lăsând urme nervoase, ţevile de căldură din cupru ordonate şi reflectate în fereastra-perete, sfeşnicul, portocalele, masa şi canapeaua oximoronic alăturate sunt alte feluri de a fi ale casei, aşa cum le-au văzut şi simţit autorii-locuitori. Alte detalii lipsesc încă, pentru că, deşi, nu se vede, casa nu este gata. La plecare, am uitat să întreb dacă va fi vreodată….