Portul din Tel Aviv
În centrul aglomeraţiei Tel Aviv-Yaffa, fostului port construit în 1938 şi abandonat în 1965 i-a fost insuflată o nouă viaţă cu ajutorul unui proiect ce l-a transformat într-unul dintre cele mai apreciate spaţii publice post-industriale. Revitalizarea zonei reprezintă un exemplu de viziune administrativă inteligentă, care a rezistat presiunii imobiliare, intereselor private şi profitului pe termen scurt în favoarea unei intervenţii capabile să ridice standardul de viaţa al întregului oraş, să stimuleze spiritul civic şi să atragă numeroase alte investiţii, acţionând ca un catalizator pentru o serie de alte îmbunătăţiri de-a lungul ţărmului. Animată de baruri, restaurante şi comerţ, această nouă interfaţă a oraşului cu apa excelează prin calitatea şi simplitatea designului. Proiectul, realizat de Mayslits Kassif Architects în urma unei competiţii deschise în 2003, a fost onorat cu premiul Rosa Barba în 2010 la Bienala de Arhitectură Peisageră şi a adăugat oraşului un nou strat de relevanţă arhitecturală.
Tel Avivul este un oraş nou dar cu o istorie bogată. Născut la începutul secolului douăzeci la marginea Yaffei arabe din idealuri sioniste, s-a extins apoi într-un ritm galopant, ajungând astăzi să reprezinte cea de-a doua metropolă ca mărime din Israel – după Ierusalim. În 1950 a înglobat Yaffa, unindu-se astfel cu una dintre cele mai străvechi aşezări umane. Atât Yaffa, cât şi Tel Avivul s-au dezvoltat radial dinspre ţărmul Mediteranei, a cărei prezenţă reprezintă practic principalul element unificator dintre cele doi poli urbani cu origini şi evoluţii fundamental diferite. În acest sens, deschiderea către apă cu un spaţiu comunitar reprezintă şi un gest simbolic de reafirmare a convieţuirii paşnice dintre evrei şi arabi în Tel Aviv.
În contrast cu aşezarea multi-milenară a Yaffei, arhitectura Tel Avivului este, la propriu, la mii de ani distanţă. Yaffa adăposteşte mărturii ale prezenţei umane de peste nouă mii de ani, iar portul său datează din epoca bronzului; a fost modelată de zeci de popoare de la iudei, egipteni, babilonieni, la otomani şi britanici; arhitectura sa introvertită şi înnegrită de vreme este într-un contrast frapant cu edificiile solare ale Tel Avivului, născute sub auspiciile şcolii Bauhaus şi oraşului-grădină. După un masterplan trasat de Patrick Geddes în 1925, acesta din urmă a fost populat cu clădiri albe, moderniste de către arhitecţii evrei formaţi în Germania, dând naştere celei mai ample aglomeraţii de structuri Bauhaus din lume, intrate în Patrimoniul Unesco sub denumirea de White City (Oraşul Alb). Contrastele dintre Yaffa şi Tel Aviv sunt rezumate de către arhitectul Sharon Rotbard în metafora „Black City White City” (Oraşul Negru Oraşul Alb), descriind complexitatea care caracterizează contextul social, istoric şi urban al locului.
Mayslits Kassif Architects au răspuns acestor condiţii de fond cu simplitate şi seninătate, inspirându-se din miticele dune pe care a fost fondat oraşul şi rezolvând proiectul într-o manieră organică şi flexibilă. Reconstruirea relaţiei dintre ţesutul urban şi Mediterană este astfel o revenire la forme şi elemente naturale, fără a diminua însă prezenţa antropică: spaţiul în sine rămâne prin excelenţă urban, dar încorporează nisipul, apa şi cerul, punând vizitatorii în contact direct cu elementele. Designul are ca element principal o suprafaţă ondulată, non ierarhică, pe care se pot desfăşura varii activităţi şi iniţiative publice şi sociale, programate sau spontane – de la manifestaţii politice la yoga şi artă, într-o atmosferă liberă de constrângeri, între azurul apei şi cel al cerului.
Creând un spaţiu minimal din punct de vedere programatic şi care nu impune o anume cheie de lectură, arhitecţii oferă carte blanche utilizatorilor în a-şi apropria esplanada prin „liberă interpretare şi activitate nestructurată”. Lipsa de încărcătură programatică trimite la precedentul iconic La Villette şi la abordarea multi-stratificată a lui Bernard Tschumi, perspectivă confirmată şi de articularea proiectului în jurul a câtorva elemente funcţionale, rezolvate, în stil tschumian, cu o aparentă independenţă unele faţă de altele: apa, puntea de lemn, dunele, locurile de stat, umbra, iluminatul, parcările, hangarele vechiului port şi traficul. În timp ce suprafeţele, componentele liniare – strada, deckul, apa – şi hangarele au fost lăsate pe făgaşele lor sau puţin alterate, cele punctuale – mobilierul urban, umbrelele, corpurile de iluminat – sunt presărate aparent la întâmplare, negând orice ordine geometrică. Hangarele, vopsite în alb, delimitează spaţiul cu siluete joase dar masive, făcând trecerea de la peisajul orizontal al esplanadei la silueta verticală a oraşului, punctată de zgârâie nori de sticlă pe fondul imaculat al arhitecturii de stil internaţional.
Plurivalenţa şi flexibilitatea spaţiului încurajează implicit rezidenţii orasului sa-l îmbrăţişeze fără rezerve, clasând proiectul pe lista celor mai îndrăgite spaţii publice de către localnicii zonei metropolitane Tel Aviv – Yaffa. Intenţia arhitecţilor de a profita de ocazia acestei intervenţii pentru a reinventa libertatea domeniului public şi a exprima un nou concept de “ospitalitate a spaţiilor colective” a creat astfel nu numai un reper local, ci şi un exemplu internaţional – confimând încă o dată că cea mai eficientă revitalizare urbană începe cu spaţiul care aparţine tuturor.