Prolegomene la MTCR* II
* Pentru cei care au ratat gloriosul număr trecut al revistei pe care o ţin acum în mână, MCTR înseamnă Marele Tratat al Closetului Românesc, şi II înseamnă partea a doua a articolului apărut atunci. Pentru ceilalţi voi debuta direct, continuând studiul de unde l-am, din motive de spaţiu, întrerupt.
Satul B., judeţul Gorj, sat de câmpie (detaliu nelipsit de importanţă după cum se va vedea) anul de graţie 2007 sau pe-acolo. Aflaţi într-o deplasare de două zile cu ocazia unui botez în localitate, am fost cazaţi la o localnică peste drum de gospodăria în care a avut loc ceremonia câmpenească. Descinzând direct la chef, nu am luat seama la mare lucru în afara petrecerii, a zaibărului, a meniului îmbelşugat şi a muzicii meşteşugit alternată de un dj din Târgu Jiu, chiar din oraş. Prin urmare, ziua şi parte din noapte s-au scurs, pentru băieţi cel puţin, într-o deplină fericire, întreruptă periodic şi tot mai des de scurte vizite în tufele de la marginea tarlalei, că era mai simplu aşa. Dimineaţă însă, pârdalnicul de fizic s-a gândit să-şi ceară dreptul natural la curăţenie interioară. Aflaţi într-un loc necunoscut (la gazda de mai sus adică), am întrebat politicos de locul special amenajat în scopul respectiv, bănuind deja răspunsul ce ne-a indicat curtea din spatele casei, pe stânga. Nesuspectând nimic din tonul politicos al gazdei, am pornit în ceea ce urma a deveni principala aventură a scurtei noastre excursii. Dând colţul casei, nu mică mi-a fost mirarea să zăresc coşmelia promisă, dar mult mai înaltă decât mă aşteptam şi decât se fac de obicei. Apropiindu-mă, am înţeles: closetul era cocoţat pe patru picioroange înalte de vreun metru, până la uşa intimităţii necesare trebuind urcate câteva trepte. Până aici toate bune, numai că zona dintre picioroange nu era mascată nicicum şi astfel lăsa privirea liberă să observe cum producţiile rezultate din buda cocoţată formaseră, gravitaţional, un munticel multicolor şi multiodor de sinistră consistenţă. Da, aţi înţeles bine, wc-ul nu avea nicio groapă care să mascheze sau să redea pământului ceea ce cam tot din pământ vine, totul fiind la vedere şi la miros. După ce am reuşit să depăşesc masivul şoc cultural, am putut să observ şi alte detalii, cum ar fi cele câteva lemne orizontale ieşite în afară, ca nişte mânere de lectică, semn că glorioasa coşmelie putea fi mutată, fiind în fapt un soi de budă itinerantă. De ce nu vor fi săpat oamenii aceia o groapă, aşa cum se face oriunde în lumea asta, mai ales că solul nu era nici pietros şi nici apos, rămâne o taină. Lene, lipsă de talent la săpat, poate un demers de medicină preventivă, avangardism ecologic greu de priceput? Nimeni nu a reuşit până acum să aducă lumina raţiunii asupra acestui mister maro, iar pe gazde mi-a fost jenă să le întreb… Cam aceeaşi zonă folclorică, mai la sud, prin Dolj. Cercetarea aparţine unui prieten, victimă nevinovată a specificului local. Deci sat oarecare, gospodărie obişnuită, cu oameni care aveau serviciu, doi copii destul de mari, cu servicii şi ei. Respectiv income serios pentru zona respectivă. Discuţia lungă la ceas de seară în casa oamenilor (în scopul unei cercetări de piaţă), a generat inevitabil şi nevoia eliminării paharelor de apă absorbite. Cererea explicită a amicului meu a generat un soi de mini-panică în rândul membrilor familiei, care au început să dea din colţ în colţ, să explice că la ei e mai ca la ţară (observaţi recurenţa?) şi că respectiva facilitate e în lucru, să se scuze că n-au avut timp să o termine ş.a.m.d. Cumva incitat şi făcut curios de atitudine, amicul a insistat, smulgându-le până la urmă permisiunea şi harta traseului către fundul curţii. Plin de aprehensiune, la ceas de seară şi cu o lanternă în mână, pe o ploicică mocănească, omul s-a angajat în aventură. Ieşind din casă, primii câţiva paşi i-a făcut pe nişte dale de beton, care însă s-au terminat lăsând locul noroiului care trecea de glezne. Ajuns la capătul drumului, a descoperit o construcţie formată, în total, dintr-o pardoseală din scândură cu gaură, trei pereţi din placaj, o uşă din acelaşi nobil material şi atât. Adică fără acoperiş şi alte mofturi pe care confortul dacă nu de-a dreptul opulenţa în care trăise până atunci cercetătorul nostru i le băgaseră în cap şi obicei: lumină, hârtie etc. Din fericire, nevoia era de mică amploare, aşa că nu i-a trebuit prea mult ca să revină la casa în care îl aşteptau, uşor jenate, gazdele, ud fleaşcă şi cu pantalonii plin de un glod pe care îl bănuia amestecat şi cu pişat, căci puţin probabil ca altcineva să se deplaseze până în capătul curţii pentru o simplă micţiune. Iritat de întâmplare, i-a întrebat, cu răutatea disperării, de ce nu au pus totuşi dale de beton până la budă, ca să evite noroaiele. „Pentru că atâtea au fost”, a venit răspunsul zen, semn că metafizica nu e străină de viaţa de zi cu zi a ţăranului român contemporan (ulterior a înţeles că respectivele prefabricate, furate de pe la vreo fabrică sau CAP demantelat, chiar nu au ajuns cât să acopere tot traseul, iar altele / altceva doar nu erau să cumpere). Ca să nu credeţi că numai zona de sud-vest a României are poveşti demne de MTCR, voi face un solid salt geografic taman până la Sulina, oraş porto franco, cândva. Actualmente mult redus în suprafaţă, populaţie, limbi vorbite şi probabil mult redus în general. Ne găseam acolo, cu câţiva ani în urmă, cazaţi în gazdă la nişte localnici, în scop turistic, dar şi de prospecţie a frumuseţilor ascunse ale patriei. Casa în care locuiam, nici nouă nici prea veche, era dotată, firesc, cu toaletă în curte. Nimic bizar până aici. Ciudăţenia era că în locul tradiţionalei gropi de sub scândura cu gaură se găsea o găleată din plastic, din aceea obişnuită, de 10 l. Care juca adică rol de fosă vidanjabilă manual (unde, nu ştiu), o dată pe zi. Mai departe vă puteţi imagina. Fapt este că am vizitat toate restaurantele localităţii în scop igienic, utilizarea respectivei instalaţii din curtea gazdei fiind de-a dreptul riscantă pentru sănătate după orele 10 dimineaţa (soare, căldură, lume multă). Să notăm totuşi în favoarea localnicilor masivele fluctuaţii şi nivelul foarte ridicat al pânzei freatice, obiective dificultăţi în săpatul gropilor subclosetiere. Ultima poveste pe care v-o mai spun ne mută undeva prin judeţul Vrancea, deci în Moldova de sud, unde cercetători abili au descoperit într-un closet tradiţional, pe lângă lipsa hârtiei igienice, două coşuri cu coceni de porumb (ciocălăi, în jargonul local), amplasate de o parte şi de alta a găurii. Intrigaţi de descoperire, au privit cu atenţie conţinutul coşurilor şi astfel au descoperit că numai ciocălăii dintr-un coş erau curaţi. Deci, fie invenţia numită hârtie igienică nu ajunsese în zonă, fie asigurarea ei era dificilă, cert e că oamenii foloseau încă o tehnologie milenară cât se poate de (şi probabil traumatizant) ecologică. Căci cocenii de după puteau fi liniştit redaţi principalei lor utilizări, focul. Mă gândesc să mă opresc aici, nu înainte de a lansa, celor mai curajoşi dintre voi, cititorilor fără complexe, invitaţia de a trimite pe oricare dintre multiplele adrese ale redacţiei şi alte poveşti / observaţii (sigure şi verificate) în legătură cu subiectul. Numai aşa vom reuşi să trasăm liniile de forţă ale măreţului Tratat Maro al poporului român. Şi poate, cândva, să şi evoluăm puţin…