România la Bienala de Arhitectură de la Veneţia 2014

În cea de-a doua parte a anului trecut, Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Cultural Român şi Uniunea Arhitecţilor din România au organizat concursul naţional pentru se­lec­tarea proiectelor care vor reprezenta România la cea de-a 14-a edi­ţie a Expoziţiei Internaţionale de Arhitectură – la Biennale di Venezia.

Interviuri realizate de Loredana Bruma
Foto: Site under construction, Exploring identity

În urma procesului de selecţie, proiectul desemnat câştigător pentru pavilionul românesc din spaţiul Giardini a fost cel propus de echipa formată din grupul de arhitecţi Ra­lu­ca Sabău, Andreea Iancu, Stejara Timiş, An­ca Trestian şi Mihai Sima. Încercând să răs­pundă într-o manieră sintetică şi provocatoare temei propuse de Rem Koolhaas pentru ediţia din acest an, „Fundamentals. Ab­sorbing modernity. 1914-2014”, Site Under Construction şi-a propus să devină un spaţiu al contrastelor, care, asemenea trecutului nostru arhitectural, intrigă, invită la desco­pe­rire şi la un nou proces de creaţie.

Pen­tru spaţiul expoziţional din Noua Galerie a IRCCU Veneţia va fi realizat proiectul „Ex­ploring Identity; the nomadic archives of Ro­ma­nian modernity”, semnat de echipa Emil Ivănescu, Olivia Zahalca, Laura Iosub, Car­men Tănase, Elena – Loredana Mihali şi Ma­rius Danciu. Ambele echipe ne vor po­vesti în continuare despre provocările pregătirii unui astfel de proiect, despre experienţa acumulată până acum şi despre planurile pentru perioada pe care o vor petrece la Veneţia.

Site Under Construction

Echipa voastră este împărţită între Paris, Sibiu şi Braşov. Cum v-aţi cunoscut şi cum v-aţi hotărât să aplicaţi la acest concurs?

Stejara Timiş: Participarea a fost una spontană, la iniţiativa Ancăi, căreia îi mulţumim cu această ocazie. Ne-am găsit în situaţia de a lucra în echipă cu oameni pe care nu îi ştiam neaparat. Pe Raluca, Anca şi Mihai i-am cunoscut la Paris unde eu îmi terminam stagiatura, Raluca şi Anca aveau o expoziţie la Institutul Cultural Român – Les chasseurs du son – ca urmare a unei rezidenţe de creaţie primite în vara lui 2012. Eu şi An­dreea am fost colege de facultate şi întâmplarea a făcut să avem prieteni comuni. A fost o surpriză plăcută faptul că am avut ocazia să participăm la un concurs împreună şi pe urmă să şi realizăm proiectul.

Raluca Sabău: Anca şi cu mine discutasem despre participarea la concursul pentru Bienală încă din 2012. Lucram în Cluj, la acelaşi birou de arhitectură. Între timp am participat la câteva concursuri şi am descoperit că avem multe în comun. Apoi, Anca a plecat la Paris şi mi-a propus prin noiembrie să participăm la concursul pentru Bienala de Arhitectură. Ulterior, eu le-am propus lui Mihai şi Andreei să participe cu noi. Eu şi Andreea suntem prietene, am fost colege la Cluj şi chiar am fost la Bienala din 2008 împreună.

Aţi ajuns într-un final la această formulă de cinci. Cum aţi început să lucraţi la proiect? Care a fost procesul din spatele ideii?

Stejara Timiş: Concret, ne-am apucat cu două săptămâni înainte de predare. Cel mai mult a durat să alegem ideea pe care să dezvoltăm proiectul.

Raluca Sabău: Tema Bienalei ni s-a părut foarte com­plexă şi necesita o documentare importantă. Pe de altă parte, Rem Koolhaas a ales o temă foarte clară, care nu lăsa prea mult loc de interpretări. Cumva, ne era frică de o abordare prea greoaie, istoricistă. Trebuia ce­va vizual şi dinamic. Astfel că ne-am pus câteva întrebări pragmatice. Ce fel de aso­cieri faci atunci când te gândeşti la ora­şele din România? Majoritatea sunt marcate de imaginarul industrial şi al cartiere­lor-dormitor. Unele zone industriale încep să dispară. Tabula rasa. Deseori aceste locuri rămân nişte pete negre, rareori sunt reciclate şi refolosite. Faptul că eu şi Andreea ne-am scris licenţele pe o temă legată de industrie ne-a facilitat alegerea subiectului.

Mihai Sima: Uitându-ne în spate, din punct de ve­de­re al modernităţii, în ultima sută de ani, în zona Balcanilor nu prea putem vorbi des­pre un curent clar definit. La noi, moder­nis­mul este cât de cât coerent la nivel industrial, chiar dacă întârziat. În rest, mai sunt e­xem­­ple punctuale, dar nimic coerent.

Arhitectura industrială în România este o problemă sau o oportunitate?

Stejara Timiş: Noi ne-am gândit să prezen­tăm într-o manieră optimistă proble­matica zonelor industriale, ca pe o oportunitate de a crea o nouă modernitate. Am propus un spaţiu deschis, un spaţiu de creaţie pentru a duce povestea mai departe. Pre­zentăm o parte din istoria noastră arhitecturală şi vrem să generăm ceva nou.

Credeţi că expunerea la Veneţia ar putea aduce schimbări în abordarea patrimoniului industrial la nivel local?

Stejara Timiş: Avem o serie de invitaţi, o parte scriu articole în catalogul expoziţiei, alţii or­ganizează evenimente pe parcursul Bienalei, a­ducând în prim-plan perspective diverse a­su­­pra patrimoniului industrial. Sunt multe per­soane, arhitecţi şi nu numai, care au ini­ţi­a­tivă şi care lucrează pe aceasta temă în Ro­mâ­nia. Folosim această ocazie – o expo­zi­ţie in­ternaţională – pentru a dezbate subi­ec­tul şi pentru a-i sublinia importanţa şi ac­tu­a­li­tatea. Sperăm ca prin demersul nostru să reuşim să ducem lucrurile puţin mai departe.

Nu toate ţările organizează concurs pentru a alege reprezentantul la Bienală. Cum vi se pare procesul de selecţie în România?

Stejara Timiş: Simplul fapt de a avea un concurs mi se pare genial. E mare lucru, într-o ţară în care nu avem un sistem coerent de concursuri de arhitectură. Pentru a avea rezultate de calitate, concursul este necesar şi singurul mod de a le obţine, în opinia noastră. Faptul că în alte ţări, precum Franţa, pro­iectul pentru Bienală este repartizat prin comandă directă asigură o anumită calitate a rezultatului. Însă poate duce şi la un soi de monotonie, lipsă de entuziasm şi de no­u­tate. Cred că, din punctul ăsta de vedere, în România avem o mare şansă. E important ca lumea să înceapă să participe la concursuri.

Care sunt oportunităţile datorate participării la Bienală? De ce s-ar angaja cineva la un astfel de proiect?

Stejara Timiş: Cred că în România nu se acordă foarte mare importanţă acestui eveniment. În afara unui scurt moment de glorie, a unui eventual nou job sau a unor comenzi, nu cred că participarea ne influenţează foarte mult.

Experienţa pe care o acumulăm este cea mai importantă, lucrul în echipă şi fina­lizarea unui astfel de proiect ne influenţează mai mult personal decât profesional. În alte ţări, participarea la Bienală este văzută ca o oportunitate de a începe o carieră importantă, mai ales pentru arhitecţii tineri.

Mihai Sima: La noi, foarte multă lume nu ştie ce este Bienala de Arhitectură de la Veneţia, nu este un eveniment foarte mediatizat pe plan naţional. În plus, vorbim de o altă cultură, deci de o altă scară de valori. Atunci când participi, nu ştii ce te aşteaptă. Participi dintr-un soi de avânt sau din dorinţa de a experimenta altceva. Este încă devreme să vorbim despre oportunităţi.

Sunteţi o echipă tânără şi probabil că acest proiect va avea totuşi impact asupra formării voastre profesionale. Ce anume aduce nou pentru voi participarea la Bienală?

Stejara Timiş: Pentru o parte dintre noi, care lucrăm ca salariaţi în cadrul unei firme de arhitectură, acest proiect este foarte important şi prin prisma faptului că este în totalitate responsabilitatea noastră. Vom învăţa multe lucruri noi şi ne bucurăm că va fi oda­tă cu realizarea unui pavilion naţional. Cu siguranţă ne va marca această experienţă.

Raluca Sabău: Pentru mine este o ocazie foarte bună să intru în contact cu alte discipline. E vorba de un proiect pluridisciplinar, aşa l-am gândit: lucrăm în colaborare cu doi regizori, Paula Oneţ şi Manuela Marcovici, cu sound-designerul Tudor Petre, cu mai mulţi fotografi etc. Probabil că nu aş fi avut posibilitatea să lucrez cu astfel de persoane dacă nu făceam proiectul acesta.

Mihai Sima: Eu mă ocup de implementare, ceea ce nu e deloc uşor atunci când tu eşti cumva şi clientul. De multe ori se creează conflicte, ai vrea să faci ceva, dar nu ai bani, trebuie să renunţi la ceva pentru că nu ajungi la termen cu comenzile şi nu ai pe cine da vina.

Dacă ar fi să trageţi nişte concluzii, pentru etapele acestea de pregătire, care ar fi principalele riscuri de care un participant ar trebui să ţină cont?

Mihai Sima: Ar trebui ca imediat după câşti­garea concursului să insiste pe lângă organizatorii concursului să grăbească demersurile, să in­siste ca semnarea contractului cu Ministerul să se facă în cel mai scurt timp. Asta ar scuti multe probleme administrative ulterioare.

Stejara Timiş: Suntem la sfârşit de aprilie şi noi nu am semnat contractul cu Ministerul Culturii, încă nu ni s-au decontat banii, iar vernisajul e pe 6 iunie. Ne-am asumat o responsabilitate şi faţă de anumiţi colaboratori, sperăm ca totul să iasă bine în final.

Raluca Sabău: Este foarte important să iei legătura cu cei care au participat la ediţiile trecute. Noi am avut foarte mult de învăţat de la ei şi le mulţumim pe această cale. De asemenea, un aspect important este cofinanţarea. Participanţii trebuie să se gândească serios la acest lucru. Din cauza întârzierii semnării contractului, am fost nevoiţi să căutăm sponsori din exterior, precum Rigips-Saint Gobain, fără de care nu am fi putut începe prototipul turnului realizat la Sibiu.

În câteva cuvine, despre ce va fi vorba în pavilion?

Raluca Sabău: Va fi un spaţiu al contrastelor, o trecere de la trecut la prezent foarte brus­că, la fel ca istoria noastră până la urmă. Trecutul va fi reprezentat prin imagini video de arhivă, iar prezentul va fi reprezentat prin vid. Poate este puţin brutal cuvântul vid, dar are o multitudine de semnificaţii. Tocmai asta am încercat să accentuăm. În fond, vidul va fi un spaţiu fără constrângeri, un spaţiu al meditaţiei, un spaţiu gol, dar în care eşti liber să îţi creezi o experienţă, o nouă modernitate. Trebuie doar să ţi-o imaginezi.

Exploring identity: the nomadic archives of Romanian modernity

Fiind orientată înspre documentare şi istorie, tema propusă de Rem Koolhaas în acest an pentru Bienală a constituit o provocare pentru mulţi. Cum aţi ajuns voi la soluţia propusă? care a fost procesul din spatele formării ideii?

Emil Ivănescu: Cumva, am intuit tema din acest an, şi ultima Bienală de Artă a avut o temă cu trimitere la memorie. E o nevoie a oamenilor de astăzi de a se uita în urmă. Tema nu e interesantă neapărat în sine, ci printr-o necesitate a perioadei. La un moment dat, e fascinant să vezi mentalităţile care au generat inovaţiile din anumite perioade. O expoziţie interesantă are întotdeauna în spate un proces de cercetare, e un act de detectiv, de arheolog, transformat într-unul creativ. A investiga istoria, în opinia noastră, reprezintă un fapt normal şi necesar, mai ales într-un proces de design. Uneori, e interesant să transformi aceste normalităţi în evenimente. Propu­nerea pentru pavilionul ICR este o cercetare de arhitectură, un proiect născut din dorinţa de a arăta că de fapt istoria nu e o carte cu un cotor frumos pusă în bibliotecă, ci e o unealtă cu care trebuie să lucrezi.

Să lucrezi printre documente de arhivă trebuie să fie o experienţă cu totul aparte. Ce descoperiri interesante au fost scoase la lumină în urma acestui proces de cercetare?

Emil Ivănescu: În primul rând, am descoperit că poţi lua tot felul de boli. Profesioniştii um­­­blă cu mănuşi şi măşti de protecţie. E o lu­­me care parcă se naşte în faţa ochilor tăi. Am lucrat cu două tipuri de arhive: prima, ar­hi­vele de presă ale revistelor Arhitectura, Igloo, Zeppelin şi Arhitext, şi apoi cu cele de la Ministerul de Externe, care ne-au permis accesul acolo. Speram să găsim şi câteva planuri, în schimb, am găsit documente. Sunt nişte lucruri care nu au o valoare arhitecturală în sine, dar au valoare prin informaţie, prin ve­chi­me, prin forma lor. Este impresionantă ca­­ligrafia. Poţi crea arhitectură doar lăsându-te ghidat de aceste forme specifice actelor vechi.

Cum aţi primit vestea descalificării echipei câştigătoare şi a calificării voastre?

Emil Ivănescu: Eu tocmai mă întorsesem din Bulgaria, de la un eveniment, am intrat pe Facebook şi acolo am văzut anunţul publicat, referitor la faptul că cei care au câştigat erau funcţionari publici ai Ministerului Culturii. Conform unor articole de lege din Consti­tu­ţia României şi chiar a textului concursului, echipa lor era în incompatibilitate. Probabil a fost dureros pentru ei, poate nu şi-au dat seama, nu cunosc detalii despre acest caz, destul de neplăcut de altfel. Cu toate acestea, proiectul lor era unul bun.

Este a doua participare pentru tine la Bienala de la Veneţia. Ce crezi că este important de luat în seamă la pregătirea unei aplicaţii pentru concurs?

Emil Ivănescu: Pe de o parte, este opinia ta care trebuie să lumineze tot proiectul. Pe de altă parte, trebuie să vezi ce vrea concursul. Trebuie să fie o sinteză foarte bună între ce se cere şi viziunea ta; trebuie să fii conştient că reprezinţi o ţară. Pe lângă acestea, o recomandare banală e să vezi cine e în juriu. Sunt anumite si­tuaţii delicate pe care le rezolvi dându-ţi sea­ma cine e în juriu. Trebuie să vezi cu atenţie ce se cere, ce vrea curatorul, bienala. La noi e şi obsesia asta de a fi naţio­nali, de a ne reprezenta naţional ţara; proba­bil şi fiindcă fondurile vin din partea statului. Oamenii care sunt în juriu reprezintă nişte poziţii oficiale. Bienala de la Veneţia, din pă­cate, este un eveniment excesiv de oficial. Prin urmare, şi răspunsul venit din zona asta este destul de oficial. Mai ales din partea unei ţări care e tot timpul atentă să nu gre­şească. Astfel explic frica pentru inovaţie şi ex­pe­riment. Unii impun regulile bunelor ma­ni­ere, alţii le respectă. Noi le respectăm. Când reuşeşti să îmbini nota oficială cu cea creativă e foarte bine, ai şanse de izbândă.

Experienţa acumulată în urma participării la Bienala anterioară trebuie să fi ajutat destul de mult pregătirea acestui nou proiect. Care au fost principalele lecţii învăţate?

Emil Ivănescu: În primul rând, trebuie să te confrunţi cu criza. Şi apoi, lucrul cu oamenii. E foarte greu să funcţionezi elegant când eşti în criză. În final iese bine, nu se văd pro­blemele din spate si asta e cel mai important. La noi, principalul finanţator fiind sta­tul, lucrurile merg mai greu. Unele pavi­lioane străine vin cu fonduri private şi atunci managementul financiar e mai flexibil. Acum doi ani, polonezii au venit de la începutul verii, au stat cu muncitorii în sală şi au schimbat de 2-3 ori soluţia la faţa locului.

De ce ar aplica cineva la un concurs pentru selectarea proiectului care va reprezenta România la Bienala de la Veneţia? Care sunt oportunităţile?

Emil Ivănescu: Bienala de la Veneţia e unul dintre cele mai importante evenimente de arhitectură la nivel mondial. Nu ai cum să nu-ţi doreşti să-ţi reprezinţi ţara la un astfel de eveniment. Apoi, temele curatoriale sunt interesante şi îţi stârnesc instantaneu curio­zitatea. Oportunităţile sunt generate de interacţiunea cu oamenii, cu expoziţiile şi cultura de arhitectură în general. În final, networkingul e cel mai important.

Care ar fi principalele riscuri de care un participant ar trebui să ţină cont?

Emil Ivănescu: România cred că e printre ultimele ţări la buget. Spre exemplu, acum doi ani Grecia era în faliment şi bugetul lor era de trei ori mai mare decât al nostru. Pentru pavilionul mare este alocată o sumă aparent echilibrată. Dar tu lucrezi în Veneţia, cu preţurile de acolo. E o discrepanţă între ce se întâmplă acolo, când te apuci de lucru, şi lumea de aici, care trebuie reprezentată.

Pe scurt, ce vom găsi la pavilionul ICR de la Bienală?

Emil Ivănescu: „Exploring identity” este în primul rând un proiect de cercetare, o critică adusă obsesiei noastre legate de tradiţiona­lism. Este o observaţie legată de cum interacţionăm cu ideea de identitate, referitor la nevoia constantă de a fi tradiţionali. Asta nu e rău, dar trebuie să observi de ce e aşa şi nu altfel. Spre exemplu, olandezii sunt tradi­ţionali în a fi inovativi. Noi avem tendinţa asta de a fi folclorici. La noi, mo­dernismul românesc a început ca un act identitar. Neoromânescul a apărut ca o nevoie de identitate şi s-a transformat ulterior într-o politică identitară de arhitectură. La fel s-a întâmplat şi cu modernismul anilor ‘50: a fost o critică la realismul socialist, după care a devenit normă în anii ‘60 şi ‘70, fiind transformat în final de folclorismul şi tradiţiona­lismul anilor ‘80. Anii ‘90, au redescoperit mo­dernismul interbelic, iar astăzi, neo­moder­­nismul pare normă de bonton în arhitectura românească. Neomodernismul este astăzi cumva combătut de ceea ce am denumit contextHUB, o pleiadă de direcţii experimentale diferite care ţin de context sub diferitele lui forme: social-urbane, rural-neotradiţio­nale. Folosindu-ne de arhivele de presă ale arhitecturii româneşti, am construit o cerce­tare prin care am apropiat două discursuri identitare: unul oficial şi unul al trans-arhitecturilor. Discursul oficial l-am observat printr-o istorie a pavilioanelor naţionale ale României. Cel de-al doilea are la bază arhitecturi, denumite de noi transgresive, de fapt, exemple excepţionale care au pus între paranteze discursul oficial identitar prin arhitectură. Din interacţiunea acestor două direcţii şi fiind atenţi la modul în care idei precum tradiţie, folclor, experiment, avangardă au fost integrate în aceste discursuri, am realizat o întreagă panoramă a modernităţii româneşti, luând nevoia de identitate ca fir călăuzitor.

Am creat un dispozitiv prin care dezvăluim această cercetare, denumit de noi arhivă nomadă, o metaforă a unui arhitect global care-şi creează propriile arhive subiective şi le poartă cu sine oriunde se duce în lume şi lucrează. De fapt, instalaţia propusă este prima galerie nomadă de neuroarhitectură din România. Am transformat clasica arhivă într-un aparat cu mai multe funcţiuni, dintre care una de cercetare neurologică. Astfel, invităm publicul ca, o dată interacţionând cu arhiva, să realizeze un experiment oarecum ironic: cât la sută din creierul tău este mo­dernism şi cât tradiţionalism? Un sistem de senzori coordonaţi printr-un soft vor înregistra activitatea unor centri de pe creier stimulaţi diferit în momentul derulării imaginilor de arhitectură. De fapt, acest dispozitiv multiplu reprezintă viziunea noastră asupra lucrului cu istoria. Pentru noi, istoria nu e statică, o iei, o rupi, o frângi, îi vezi părţile componente, legăturile, cauzele, efectele şi apoi, brusc, îţi dai seama cât de creativă poate fi întâlnirea cu ea şi începi să o utilizezi. Despre asta e vorba în cele din urmă în arhiva nomadă. Sperăm să funcţioneze şi să o aducem şi în România după terminarea Bienalei.

Despre celelalte proiecte naţionale participante la Bienala din 2014, dar şi despre evenimentele colaterale puteţi afla detalii pe: www.labiennale.org