Sunset Chapel, Acapulco
Asumându-mi riscul de a părea puţin blazat, recunosc că ideea de a scrie un articol despre încă o mini-capelă de inspiraţie Tadao Ando nu mi-a părut, în prima fază, ceva din cale-afară de special. Pare că în domeniul arhitecturii sacre de tip small-scale, comision privat, replicile tari au fost rostite deja de ceva vreme, iar re-editările nu fac decât să repete acelaşi „light-motiv”. Cu toate acestea, întocmai unor programe de arhitectură înrudite, cum ar fi pavilioanele din grădină („les folies” reinventate de Tschumi la Villete, de exemplu), nişa extrem de îngustă a capelelor private continuă să nască încarnări interesante – a nu se subestima niciodată capacitatea de invenţie a unei arhitecturi mici, focalizate şi intime, plămădită „pentru sufletul beneficiarului” şi întotdeauna cu un buget mic, dar elastic.
Astfel apare în Acapulco, Mexic, iţindu-şi capul oarecum timid dintre copaci şi bolovani, Sunset Chapel. Creatorii săi, Bunker Arquitectos, nu sunt la prima încercare de tip religios-privat: în 2008, au construit o mini-capelă de grădină pentru o nuntă. Numit Estancia Chapel, micul pavilion de nuntă avea pereţii transparenţi, finisaje albe şi aceeaşi cruce decupată. Sunset Chapel, în schimb, este închinată unui eveniment funest, marcând o altfel de trecere, fapt manifestat în natură sa opacă şi apăsătoare.
Situată în pădure, capela trebuia să se înalţe îndeajuns pentru a găsi linia orizontului, printre copaci şi bolovanii imenşi, omniprezenţi în acea zonă. De altfel, unul dintre acei bolovani era plasat chiar în locul ales pentru edificare, iar relaţia cu acesta trebuia mediată inteligent. Soluţia aleasă nu numai că nu agresează mediul natural din jur, dar reuşeşte a integra construcţia în pădure asemenea unei „stane de piatră”, înălţată deasupra celorlalte, lucru de apreciat atât la nivel de integrare formală, cât şi ca demers conceptual.
Ca-n orice proiect ce merită discutat, există şi aspecte pe care unii le-ar considera mai puţin reuşite, hrană destulă pentru gurile rele. S-ar spune că forma exterioară e periculos de aproape de „Casa do Musica” a lui Koolhaas, spaţiul de acces de capela lui Zumthor, iar peretele vitrat pogorât direct din cartea cu Tadao Ando; cu toate acestea, a căuta maliţios filiaţii formale îmi sună ca o preocupare din spectrul bârfei (chit că uneori întreprinderea e ridicată la rang de artă, cu perseverenţă de filatelist/reporter-de-scandal). E un motiv bun pentru care nu există patente pe arhitectură, altminteri varii descendenţi ai anticilor şi-ar putea trăi zilele în tihnă pe banii arhitecţilor din toată lumea. Până la urmă, chiar şi văzut prin cheia unui mash-up dintre corifeii amintiţi mai sus, proiectul se prezintă cel puţin onorabil.
Legat de aspectul sacru al clădirii – pe care îl păstram, recunosc, pentru final – ar fi de notat detaliul că ea nu este, până la urmă, o mini-biserică de formă ciudată, aşa cum apare la prima vedere. Îndreptată spre vest, contrazice ritul creştin. În plus, dacă o biserică sau templu acoperă un spectru larg de evenimente, Sunset Chapel este, din contră, foarte specifică. Vestul spre care se îndreaptă, focalizat, face posibil spectacolul asfinţitului numai de două ori pe an – la echinocţii. Dedesubtul său se afla cripta în care sălăşluieşte cel căruia i-a fost dedicată capela. Forţa proiectului şi principala sa calitate este, fără îndoială, acest contrast dintre veşnic şi trecător: imuabilitatea bolovanului din care pare a fi cioplită clădirea, ciclicitatea şi, în acelaşi timp, efemeritatea acelor două asfinţituri pe an, toate puncte forte în discursul simbolic al pavilionului. Arhitecţii au publicat recent o carte numită „Stop. Keep Moving”, în care tratează acest motto oximoronic ca tema principală a activităţii lor de proiectare, iar clădirea de faţă manifestă fără dubii această ambivalenţă dintre mişcare şi împietrire. Îmi imaginez că unica dată când capela a fost utilizată în întregime a fost în momentul funest al inaugurării – ceea ce o face, în felul său, cea mai dăinuitoare arhitectură temporară la care mă pot gândi.