Ţara are nevoie de arhitecți!

În urmă cu ceva vreme, s-a întâmplat să fac o excursie cu un grup de jurnalişti de arhitectură de prin toată lumea (din Ţările Baltice în Statele Unite). Mare parte dintre aceştia fiind chiar arhitecţi convertiţi la jurnalism de breaslă, la un moment dat discuţiile informale s-au învârtit şi în jurul numărului de profesionişti diplomaţi de prin ţările de baştină. La ceva vreme după asta, am găsit chiar şi o statistică din care puteai afla atât numărul de arhitecţi declaraţi, cât şi raportul faţă de populaţia ţării respective.

Text: Bruno Andreșoiu

În ciuda inexactităţilor statisticii, remarcate chiar de anumiţi comentatori (în unele ţări se pare că sunt mai mulţi decât apar în tabelul respectiv), la România cifrele par în regulă: vreo 5 600 de arhitecţi, cu o raţie de 1 la 3 800, respectiv 0,26 arhitecţi la mia de locuitori. Cifre care ne plasează pe un meritoriu penultim loc în statistica despre care vorbeam, respectiv ultimul între ţările euro­pene, fiind devansaţi în rău (la mare distanţă, dar şi populaţia…), numai de China.

Sigur, dacă ar fi apărut şi ţări africane sau asiatice, probabil că am fi stat ceva mai bine, dar nu acesta este subiectul discu­ţiei. Dacă e să ne raportăm la cineva în domeniu, asta ar trebui să fie Europa, şi aici stăm foarte prost. Ultimii! Spre tristă comparaţie, în termeni de arhitecţi/ populaţie, vecinii bulgari au un procent aproape dublu, sârbii mai mult decât dublu, ungurii cu o treime mai mare. Ce înseamnă asta şi care este relevanţa datelor?

Ca în orice studiu statistic, cifrele pot fi citite şi interpretate într-o mulţime de mo­duri. Cei pe care îi interesează un job în domeniu ar putea vedea un teritoriu de oportunităţi, pe când cei care caută să angajeze, dimpotrivă. Facultăţile de arhitectură ar putea trage nişte concluzii, Ordinele sau Uniunile Arhitecţilor al­tele, iar me­diul de afaceri cu siguranţă ar vedea cu totul altceva. Eu am să încerc să raportez cifre­le astea strict la mediul construit în care trăim, compa­rând eventual cu alte ţări (prezente în statistică) prin care s-a întâmplat să trec. Adică să suprapun numărul de arhitecţi diplomaţi (care, pe de altă parte, nu înseamnă neapărat şi practicanţi în domeniu) la ceea ce vedem din lumea artificială, făcută adică în mare măsură chiar de ei.

Ţările pe care ne-am obişnuit să le numim civilizate (democraţii funcţionale, vestul Europei etc.), stau, în termeni de arhitecţi raportaţi la populaţie în zona lui 1/1 000 (750 – 1 300), cu abateri serioase numai din partea Italiei 1/415 (procentul cel mai serios) şi a Franţei 1/2 100. Nu ştiu dacă raportul este unul natural, spontan, rezultat al reglajelor interne ale siste­melor, sau efectul unor politici deliberate şi consecvente. Aş opta parcă pentru prima variantă, deşi cunoaştem preocuparea pentru programare şi control, iar cifrele relativ apropiate ar putea conduce către cealaltă concluzie. Am putea spune, prin urmare, că o societate civilizată îşi secretă un număr de arhitecţi care, raportat la populaţie, se învârte în jurul lui 1/­1 000. O fi şi inversul valabil (adică o societate cu 1/1 000 din populaţie arhitecţi este o societate civilizată)? Şi, implicit, negaţia lui? Să nu speculăm…

În altă ordine de idei, ceea ce ne frapează (sper) de fiecare dată când vizităm ţări din categoria de mai sus, este calitatea estetică a spaţiului. În general. Ar trebui de fapt să vorbesc la persoana I, că nu ştiu dacă observaţia e valabilă în general. Deci, sunt de fiecare dată plăcut surprins, atunci când călătoresc prin ţările respective, de felul în care arată spaţiile pe care le parcurg: de la aeroporturi sau benzinării (în funcţie de vehiculul folosit) la spaţiile urbane (fie ele oraşe mari sau mici, sate sau staţiuni) în care de obicei sfârşesc. Venit din patria mea plină de aproximaţii şi cârpeli, sunt sistematic siderat de cât de plăcute sunt detaliile lumii artificiale în care am ajuns: cât de bine sunt alese pavajele, cât de bine se îmbină bordurile, cât de atent sunt făcute balustradele, parapeţii, mobilierul urban de orice fel. Asta ca să nu mă refer direct la construcţii, unde cele vechi, „de patrimoniu” sunt îndeobşte îngrijite şi puse la punct, iar cele noi, chiar când nu sunt monumente de arhitectură şi nu poartă semnături prestigi­oase, sunt măcar cinstite, curate, lipsite de stridenţe şi agresivităţi estetice. Unde lipseşte geniul, bunul simţ e stăpân. Desigur, motivele acestor stări de fapt sunt multiple (cultură, le­gislaţie, licitaţii publice, finanţare cores­punzătoare a lucrărilor etc. etc.), dar până la urmă, ceea ce vedem este rezultatul aplicării unor idei, desene şi proiecte făcute de arhitecţi.

Fie aceştia angajaţi ai primăriilor, freelanceri, firme (câştigătoare de concursuri sau lucrări), urbanişti, peisagişti, designeri sau arhitecţi pur şi simplu, mâna şi creierul lor se simte la tot pasul, iar în lumea căreia îi dau formă parcă te simţi ceva mai bine. La noi în schimb…, ştiţi foarte bine. Văzând însă, în atâţia ani de publicistică specializată, ce pot face arhitecţii români atunci când au ocazia, îmi devine limpede că dife­renţa dintre lumile noastre nu e cauzată de înzestrarea diferită, de talentul şi pregătirea lor. Nici vorba, diferenţa depinde, mai mult ca sigur, de felul în care sunt folosiţi şi de numărul lor. Şi dacă despre felul în care sunt folosiţi s-a tot scris şi urlat (transformarea arhitecturii în obiectiv de politici publice, nevo­ie de legislaţie solidă în domeniu, concursuri publice deschise, licitaţii la care să nu mai primeze preţul cel mai mic etc. etc.), azi nu-mi rămâne decât să arăt cu degetul către număr. Căci dacă politicile publice şi legislaţia în domeniu nu le fac arhitecţii (decât dacă se apucă de politică şi nu uită, pe parcurs, de unde au plecat), de numărul lor ar putea să se ocupe în mod direct. Şi poate că numărul de arhitecţi, prin toate metodele pe care le poate genera (de la proiecte la activism de orice natură), va reuşi să creeze presiune asupra societăţii şi reprezentanţilor ei, în aşa fel încât lucrurile să se schimbe. Căci deocamdată, societatea românească trăieşte într-un fel de epocă primitivă a spaţiului public, părând a crede că mediul construit e rezultatul unor forţe exterioare, fie inexplicabile, fie profund corupte, deci oricum incontrolabile.

A-ţi imagina că străzile şi trotuarele pe care mergi, clădirile la care te raportezi, băncile pe care stai ar putea fi mult mai plăcute şi mai prietenoase nu pare a fi la îndemână prea multor concetăţeni, captivi unui mod de a fi total neparticipativ la propriul habitat. De aceea mă gândesc că ceva mai mulţi arhitecţi pe metrul pătrat (sau mia de oameni) ar putea schimba puţin percepţia asta paralizantă. Ce ziceţi?