Pe drumul dintre Ploieşti şi Buzău, în zona de contact dintre Câmpia Română şi dealurile subcarpatice se întinde oraşul Urlaţi, o localitate fără prea mare răsunet, dar care ascunde o serie de monumente preţioase pentru patrimoniul naţional construit. Printre acestea se numără fără îndoială şi Conacul Bellu, a cărui imagine de altădată a fost recuperată printr-un amplu proces de restaurare, încheiat anul trecut. Lucrările de întreprinse au fost rezultatul colaborării unei echipe pluridisciplinare, atât ca proiectare sau cercetare, cât şi ca execuţie a lucrărilor de restaurare propriu-zise. În acest sens precizăm contribuţia arhitecţilor Daniel şi Călin Hoinărescu, inginerului structurist Sandor Zoltan, a istoricilor Irina şi Eugen Paveleţ, precum şi a artiştilor plastici Graţiela şi Ion Stoian şi a studentului arhitect. Matei Stoian. Deoarece stâlpii de lemn ai prispelor nu mai puteau suporta sarcinile provenite de la şarpantă s-au făcut o serie de intervenţii menite să-i descarce de aceste sarcini, în momentul de faţă aceştia având doar un rol decorativ, contribuind la autenticitatea imaginii şi la păstrarea substanţei originare. Rafinatele decoraţii în stucatură au fost restaurate, păstrându-se toate elementele originare ale acestora, iar în cazul unor părţi lipsă s-au făcut reconstituiri prin analogie pentru a păstra o imagine unitară a faţadelor.

Tokujin Yoshioka vorbeşte despre design în termeni de „frumuseţe”, „hazard”, „natură” („mi-aş dori să pot să iau un nor cu mine acasă; cred că natura reprezintă designul desăvârşit”), de „energie emoţională” şi de „coincidenţe neaşteptate”, ca fiind cele mai fine experienţe personale. „Dacă designul s-ar reduce doar la simplu şi practic, viaţa n-ar mai avea bogăţia tuturor dorinţelor inimii noastre.”
Născut în 1967, Tokujin Yoshioka a lucrat pentru Shiro Kuramata (1987-1988) şi pentru Issey Miyake (1988-1992). După o perioadă de freelancing, a deschis, în 2000, Tokujin Yoshioka Design Office, care se află în spatele mai multor spaţii expoziţionale pentru Miyake, Hermes, BMW sau Toyota şi semnează piese de mobilier pentru Driade (Tokyo-pop) şi pentru Moroso, dar şi designul interior pentru magazinul Swarovsky din Tokio (2008) sau candelabrul Stardust pentru Swarovsky Crystal Palace (2005). Lucrările lui fac parte din colecţiile permanente ale MoMA New York, ale Centrului Georges Pompidou din Paris, ale muzeelor Victoria and Albert, Cooper Hewitt sau Vitra. A fost desemnat designerul anului 2007 (la Design Miami) şi a primit premiul Wallpaper Design în 2008 pentru cel mai bun designer de mobilier.
Mai curând decât obiectul singular, instalaţia îi dă ocazia lui Tokujin Yoshioka să vorbească liber despre natură şi energii emoţionale, aşa cum, în egală măsură, vorbeşte despre materiale şi culoare. Second Nature (Tokio, oct. 2008 – ian. 2009) este o expoziţie de grup coordonată de Tokujin, la care au participat şi Ross Lovegrove, Humberto şi Fernando Campana şi alţi designeri japonezi, care nu şi-a propus „să creeze copii asemănătoare cu natura, nici să prezinte lucrări care folosesc materiale naturale sau să imite principiile naturale într-un mod superficial”. Obiectul prezentat de Tokujin Yoshioka – Venus – este însuşi procesul fizic de formare şi „creştere” a cristalelor, având, ca formă finală, un scaun: micile cristale ale soluţiei minerale lichide cresc în interiorul unui acvariu, în jurul unor fibre moi de poliester, ieşind la un moment dat la suprafaţă, asemenea zeiţei din apă. „Eu coordonez jumătate din producţia lui Venus, de cealaltă jumătate se ocupă mama-natură.”

Aşezarea şi orientarea clădirii sunt excelente. Pe jumătate îngropată în solul de pe sit, latura sudică se află la adăpost de lumina directă a soarelui şi, implicit, este protejată împotriva temperaturilor ridicate. Faţada vestică se află, de asemenea, la adăpost. Spre nord se ridică un perete de granit înalt şi compact, iar spre est se află accesul şi zonele de intrare. Proiectul de extindere a adăugat construcţiei existente doar ceea ce era strict necesar, încercând să păstreze şi să respecte cât mai mult din vechea structură. Transformarea a început de la nivelul acoperişului: dintr-o varietate eterogenă de structuri şi planuri a fost creat un nou acoperiş, cu dublă înclinare. O deschidere de 18 metri a impus introducerea unui şir de piloni, plasaţi central, dar pentru a păstra aspectul deschis al clădirii, rolul acestora a fost redus la minim. Structura acoperişului din lemn laminat este extrem de simplă, în ciuda celor patru montanţi care se ridică la capătul fiecărui stâlp, pentru a susţine grinzile. Cablurile de oţel au rolul de a contracara tensiunea considerabilă care ia naştere pe orizontală, din cauza greutăţii acoperişului. În ceea ce priveşte amenajarea interioară, alegerea materialelor a fost dictată de parametri ce ţin de igienă, durabilitate şi nevoi de întreţinere. Cazanele şi butoaiele de lemn au fost înlocuite cu recipiente din oţel inoxidabil, aliniate riguros, cu „pântece” generoase, unele pline, altele aşteptând să primească preţiosul nectar. Deasupra bazinului de granit situat în aer liber se află un mic volum care găzduieşte birourile, construind o subtilă relaţie între interior şi exterior.

Imobilul de locuinţe proiectat de PZP şi finalizat la începutul acestui an exprimă la toate nivelurile de percepţie ideea centrală: minimal. Clădirea este situată într-o zonă cu parcele relativ mici şi foarte înguste. În limitele de 8 m lăţime şi 25 m lungime s-au dezvoltat cele cinci apartamente, pe tot atâtea etaje, rezultând o suprafaţă desfăşurată de 1 000 mp. Pentru a câştiga spaţiu util locuibil, arhitecţii au apelat la o soluţie mai puţin întâlnită la noi, care aminteşte de filmele americane: singura scară este cea exterioară, de evacuare, iar liftul hidraulic se deschide direct în fiecare apartament. Avem de-a face cu o clădire personalizată, modernă, cu un aspect industrial datorat materialelor folosite, culorilor, texturilor, un fel de „loft artificial”, care nu recuperează vreo structură veche, ci se ridică de la zero. Scara metalică vopsită în albastru (una dintre culorile primare folosite în rafinării) este pusă în evidenţă de culoarea complementară – orange – aleasă pentru clincher. Albul tablei ondulate care plachează faţada în dreptul ultimului nivel şi griul profilelor de tablă îndoită din dreptul plăcilor sau al balustradelor de fier completează registrul cromatic. Discursul arhitectural este coerent până la cel mai mic detaliu: la exterior materialele şi texturile sunt preluate din domeniul industrial, în timp ce interioarele libere amintesc de spaţiile specifice halelor.

Diferit de frontul predominant rezidenţial în care se înscrie, imobilul de birouri îşi rezolvă relaţionarea cu spaţiul public fără să beneficieze de simplitatea unei linii clare de separaţie – gardul. Parterul s-a decupat din întreg prin cele două console albe ce îl încadrează, oferind senzaţia trecerii treptate public/privat, şi s-a dezvoltat la nivelul trecătorului spre care se deschide dezinhibat cu o faţadă de tip „all glass”. Funcţiunea, cu cerinţele ei de uniformitate în tratarea faţadelor, precum şi alți factori, au conturat o anvelopantă din pereţi cortină/pereţi uşori, fie ei majoritar vitraţi – în volumul dinspre stradă cu orientări est-sud-vest – sau majoritar plini – în volumul din spate cu orientări nord-est-sud. Contrazicând pentru început caracterul zonei, volumul principal, odată împachetat în vitrajul peretelui cortină, este mai apoi punctat de trei volume „agăţate”, cu consistenţă şi materialitate diferite, ale căror proporţii îl readuc şi îl reînscriu în relaţia cu contextul. Pe partea dinspre stradă a volumului, cea majoritar vitrată, beneficiile umbririi sunt binevenite, aceasta realizându-se prin folosirea parasolarelor sau prin extrudarea în console a liniilor de nivel generatoare de retrageri sau de registre de faţadă. Materialele anvelopantei, deşi sunt clar exponente ale contemporanului, încearcă să păstreze un ton neutru în relaţia cu vecinătăţile, prin lipsa de culoare – alb/negru.