Deşi s-a născut la Toronto, Canada, în 1977, Oki Sato şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Tokio, unde părinţii lui s-au mutat într-un timp scurt. A studiat arhitectura la renumita Universitate Waseda, dar şi-a descoperit adevărata vocaţie – designul – abia la sfârşitul facultăţii, în urma unei călătorii împreună cu câţiva colegi la Salonul de Mobilă de la Milano. Reîntors la Tokio, în 2002 a pus bazele unui studio de design numit Nendo, ceea ce în japoneză semnifică „lut (ce poate fi modelat, fără formă)”. Iar acesta este şi principiul urmat în tot ceea ce creează: „culege” şi urmăreşte viaţa de zi cu zi şi o transformă în inedit, oferind oamenilor plăcute momente de surpriză. La început, Oki Sato şi echipa sa (Akihiro Ito, Takahiro Matsumura, Takajuki Jshikawa, Ternaki Okada şi Joshitaka Ito) au participat la numeroase concursuri, câştigând chiar în 2002 competiţiile Lipton Cup Design Contest şi Tokyo Designers Block Frame Award. Din acel moment, faima biroului Nendo a crescut aproape exponenţial, lucru demonstrat şI de numărul de lucrări prezentate în fiecare an la Milano, fără a menţiona deschiderea unei filiale, în 2005, în cosmopolitul oraş italian. În prezent, Oki Sato se numără printre cei mai apreciaţi şi inovativi designeri, lucrând cu producători de renume şi având lucrări în colecţiile unor cunoscute muzee precum Museum of Modern Art (New York), Musée des Arts Decoratifs (Paris) sau The Montréal Museum of Fine Arts (Montréal). Extrem de simple la prima vedere, lucrările Nendo se dovedesc inteligente şi inovative, atât din punctul de vedere al conceptului, bine definit, cât şi al tehnicii (se experimentează cu diverse materiale, structuri etc.). O trăsătură generală ar fi lipsa culorii în formele sale clar conturate, aproape stridente: Oki Sato este mai degrabă interesat de lumină şi de umbră, cu ajutorul cărora reuşeşte să imprime o personalitate puternică fiecărui obiect sau spaţiu pe care îl semnează. Unde îşi găseşte inspiraţia? Cel mai adesea pe străzile gălăgioase ale Tokio-ului, oraşul de care este fascinat şi a cărui dezvoltare organică, surprinzătoare, a luat-o drept model pentru propria companie.

Eficienţa este cuvântul-cheie al epocii noastre, născut din atotputernicia beneficiarului şi orgoliul arhitecturii de a supune fiecare centimetru pătrat actului său creator, în mod concret şi vizibil. Locuinţa realizată în regiunea valenciană Godella în 2009 surprinde printr-o atitudine contrară: ea impune în prim-plan un spaţiu amplu, perfect luminat şi neconstruit. Din cei 1 150 de metri pătraţi ai parcelei, aproape un sfert sunt ocupaţi de „atriumul” liber pe două laturi căruia îi este dedicat – inclusiv nominal – proiectul. Organizarea spaţiilor de locuit în evantai ortogonal deschis spre curte ţine cont de punctele cardinale: cele două aripi perpendiculare ale alcătuirii casei sunt orientate spre sud şi spre vest, ceea ce asigură luminozitatea (şi temperatura!) potrivită fiecărui tip de încăpere. Accesul de-a lungul laturii sudice aproape perfect blindate se deschide spre zona-pivot a aparatului de locuire, ce cuprinde scara spre subsol, holul de distribuţie şi, în apropiere, bucătăria. Segregarea funcţională, privită din acest punct, este clară: în partea vestică – zona de noapte cu două dormitoare de oaspeţi şi unul matrimonial, iar în corpul sudic, diningul şi livingul tip salon, deschis spre o terasă acoperită. Toată înşiruirea de spaţii comunică permanent cu exteriorul, prin uşi glisante, spre zona de centru cu piscine sau spre laturile perimetrale ale proprietăţii.

Hotelul din cadrul Complexului Olimpic Sydney 2000 de la Izvorani este un caz fericit, continuând seria obiectelor de arhitectură inspirate de mişcare (să nu uităm că vorbim despre un complex dedicat sportului). Dacă proiectul pentru Piscina Olimpică imagina o placă de surf şi unduirea valurilor, noua clădire şi-a găsit inspiraţia în dinamica serbărilor de deschidere a jocurilor olimpice, a împrumutat din bucuria cu care oamenii flutură steaguri şi inundă cerul cu panglici colorate. Nu doar planul clădirii aminteşte de o flamură în vânt, ci şi tratarea faţadelor, detaliul de întoarcere a ultimei benzi albe deasupra terasei restaurantului.
Volumul simplu, predominant alb, se proiectează pe fundalul pădurii de la Snagov, beneficiind şi de orientarea sudică a faţadei principale, dorită şi căutată de arhitecţi mai ales pentru flexibilitatea permisă în jocul cu lumina. Cele patru niveluri supraterane nu se grupează într-o bară dreaptă, rigidă, indiferentă; arhitectul propune o inflexiune, clădirea orientându-se mereu spre zona centrală a compoziţiei: stadionul şi pistele de atletism. În spatele fâşiilor de tencuială sau sticlă sunt grupate zona de acces şi cele 96 locuri de cazare în simplu tract, cu vizibilitate directă spre baza sportivă.

Proprietarii şi-au dorit o casă modernă, în linii minimaliste şi cu deschideri mari către exterior, dar care să respecte şi anumite constrângeri formale generale ale cartierului în care se afla situl (acoperiş cu şarpantă, retragere de la stradă etc.) O altă cerinţă exprimată clar faţă de arhitect, care a modelat substanţial volumul general al casei, a fost existenţa unui spaţiu de zi relativ independent, care să poată găzdui petreceri cu prieteni, activităţi de relaxare etc. Pentru a valorifica structura terenului, generând totodată o suprafaţă semnificativă de spaţiu verde, arhitectul a conceput casa ca o alăturare, simplă şi concisă, de corpuri geometrice, desfăşurate orizontal, cu proporţii care se repetă tocmai pentru a oferi coerenţă şi unitate. Practic, există două corpuri a căror legătură se realizează printr-o „pasarelă” vitrată: cel principal – locuinţa propriu-zisă –, care cuprinde zona de zi, diningul, bucătăria şi alte spaţii anexe la parter, iar la etaj dormitoarele, şi cel secundar, pentru entertainment, unde găsim un living extrem de spaţios şi echipat corespunzător, precum şi alte spaţii destinate relaxării (saună, spa, piscină, duşuri speciale).
Toate spaţiile comunică direct cu exteriorul, raportul plin-gol fiind de aproximativ 50% – 50%.

În inima Transilvaniei, într-o zonă renumită pentru bisericile fortificate, peisajele mitice şi tradiţiile pline de farmec, la o distanţă de Biertan ce poate fi parcursă cu uşurinţă pe jos, se întinde micul sat Copşa Mare. Silueta impresionantei biserici evanghelice construită acum şase secole se vede încă din depărtare, iar casele tradiţionale săseşti, perfect aliniate de-a lungul străzii, cu portalurile înalte tipice care nu lasă să se întrevadă curtea, încântă privirile oricărui rătăcit pe aceste meleaguri. Aflându-se în aceeaşi situaţie cu majoritatea zonelor rurale româneşti, sub ameninţarea distrugerilor masive produse de o modernizare inadecvată, aşezarea se confrunta cu o schimbare ce avea să-i altereze specificul pentru totdeauna. Din fericire, în urma unei vizite în Transilvania, Giovanna şi Paolo Bassetti, oameni de afaceri italieni, au decis să demareze un proiect de dezvoltare durabilă în Copşa Mare, bazat pe recuperarea patrimoniului arhitectural şi pe dezvoltarea turismului, protejând şi promovând astfel unicitatea locului. Prima construcţie care a beneficiat de un minuţios proces de restaurare a fost aşa-numita Casă Verde, toate intervenţiile fiind realizate în urma unor consultări cu bătrânii locului, care cunoşteau mult prea bine toate detaliile cu privire la arhitectura lor tradiţională.