Takaharu Tezuka s-a născut în 1964 la Tokio, a absolvit Institutul de tehnologie Musashi în 1987 şi şi-a luat masteratul în arhitectură la Universitatea din Pennsylvania, în 1990. A făcut parte, timp de 4 ani, din echipa Richard Rogers Partnership Ltd şi predă din 1996 la Institutul de tehnologie Musashi, la Salzburg Summer Academy (2005) şi la University of California, Berkeley (2006). În 2009, a devenit profesor, iar în acelaşi an Institutul de tehnologie Musashi şi-a schimbat numele în Tokyo City University. Yui Tezuka s-a născut în 1969 la Kanagawa. A absolvit Institutul de tehnologie Musashi în 1992 pentru a studia apoi la Bartlett School of Architecture din Londra. A predat, de asemenea, cursuri în cadrul Salzburg Summer Academy şi University of California, Berkeley. Soţ şi soţie, ei au înfiinţat Takaharu + Yui Tezuka Architects în 1994. Proiecte ca spitalul Soejima, Light Gauge Steel House sau Kawagoe Music Apartment au fost premiate cu Good Design Gold Prize de către Japan Industrial Design Promotion Organization, iar Roof House a primit premiul Yoshioka în 2002 şi două premii ale Japan Institute of Architects în 2003. Cu un desen spaţial atent integrat în peisajul înconjurător, îmbinând elemente de arhitectură contemporană cu concepte spaţiale şi estetice tradiţionale, designul semnat Takaharu Tezuka + Yui Tezuka dezvoltă în permanenţă soluţii neconvenţionale. În ceea ce priveşte locuinţele unifamiliale, punctul de plecare al conceptului este deschiderea totală, fie ea către un punct interior al casei, şi anume grădina interioară, fie ea către exterior, către peisajul înconjurător. Această schemă planimetrică duce la apariţa a două orientări, contemplative, picturale, scenografice ale casei, şi anume spre cer, spre verticală sau spre linia orizontului, spre orizontală.

Amplasată în apropierea celui mai mare parc din Sao Paulo, casa Corten este un volum compact, epurat de orice detaliu de ordin, să-i spunem, secundar, ornamental, ne-esenţial: îmbinările dintre materiale sau dintre suprafeţele îmbrăcate în acelaşi material sunt făcute exclusiv prin mici rosturi, fără plinte, fără pazii sau vreun alt element de trecere, ceea ce dă ansamblului o imagine extraordinar de clară, de minimalist-poetică. Suprapunându-se peste o volumetrie simplificată la extrem şi concentrată exclusiv asupra proporţiilor dintre alb şi texturi, absenţa detaliilor (prize şi întrerupătoare la vedere, uşa cu toc sau clanţa la intrare), ne lasă să privim în linişte piatra, lemnul şi metalul desfăşurându-se într-un desen plăcut de repetitiv. Gardul dinspre stradă, realizat din elemente verticale de lemn, cuprinde două panouri de acces, diferenţiate de partea fixă doar printr-un grad mai mare de transparenţă. Faţada principală este complet opacă: o cutie îmbrăcată în metal Corten (Corten weathering steel) stă, puţin în consolă, peste un perete din lemn, cu o parte care se deschide sub formă de uşă de acces; singurele detalii de trecere între partea fixă şi cea mobilă sunt două rosturi şi o plăcuţă metalică amplasată pe poziţia clanţei. Nimic din imaginea faţadei principale nu lasă să se vadă structura, înălţimile sau finisajele interiorului, în afară de cei doi pereţi laterali, complet albi cu excepţia fantelor geamurilor de la etaj.

Locuinţa unifamilială ce a primit în acest an Premiul Anualei de Arhitectură Bucureşti se distinge în primul rând prin simplitate. Dificultatea de a fi original utilizând forme şi materiale minimaliste este cu atât mai mare cu cât arhitectul urmăreşte să-şi transforme proiectul într-o imagine iconică. Volumetria locuinţei este una dintre cele mai simple: un corp plin alb din care sunt decupate patru colţuri, diametral opuse două câte două. Ineditul constă în tensiunea psihologică indusă de cele două colţuri în console ample, precum şi în consecvenţa cu care este respectat principiul plin-gol. Singurele vitraje de mari dimensiuni sunt dispuse pe faţadele secţionate ale volumului, cutia iniţială rămânând neatinsă. Elementul surprinzător care vine în completarea principiilor de bază enunţate mai sus este tema golurilor rotunde de dimensiuni aleatorii, amplasate în grupuri, în diferite zone ale plinului. Fie că este vorba de ferestre (în dormitor şi pe holuri) sau de zone de iluminat în plafon, golurile rotunde sunt o prezenţă veselă şi dinamică, semănând cu nişte bule de aer care s-au oprit pentru o clipă pe unul sau altul dintre pereţi.

Amenajarea acestui apartament din Constanţa, nominalizată în cadrul Anualei de Arhitectură de la Bucureşti 2010, pare că realizează trecerea spre o altă dimensiune, în care spaţiul este anulat prin propria sa deschidere. Accentele în culori fluorescente, desprinse parcă din decorul unui film science-fiction, funcţionează ca repere într-o mare de alb, însă fără a altera cu nimic atmosfera aproape supranaturală. Conceptul de amenajare a pornit şi de la apropierea locului faţă de mare, simbol absolut al spaţiului nemărginit, plin de mistere, unde supranaturalul devine nu atât posibil, cât chiar probabil. Apartamentul a fost gândit ca un „open space”, care să dea senzaţia că funcţionează după propriile sale legi – cu totul altele decât ale fizicii „clasice”, newtoniene. Primul pas în acest sens a fost demolarea pereţilor interiori, urmată de realizarea unui background în întregime alb. La un nivel imediat, aceasta putea fi o mişcare riscantă, abolirea tuturor delimitărilor putând duce la instalarea haosului. Riscul a fost, însă, evitat în mod ingenios, prin amplasarea corpurilor de mobilier cu funcţiuni asemănătoare în mici „grupuri”. Astfel, funcţiunea triumfă asupra haosului, fiind clarificată de la început. Grupurile de obiecte mai mult sau mai puţin colorate apar ca o serie de insule ce plutesc în marea de alb şi totuşi sunt temeinic ancorate.

Aşezat la margine de ţară românească, în inima Maramureşului istoric, străjuit de dealuri pe toate părţile, înconjurat de apele râurilor Iza şi Tisa, la intersecţia unor importante drumuri comerciale, nu departe de saline, Sighetu Marmaţiei a fost vreme de peste 600 de ani capitala voievodatului şi apoi a comitatului, când acesta se întindea de la Prislop şi Munţii Gutâi, până la Munţii Tatra.„Cât îi Maramureşu’ nu-i oraş ca Sighetu’” spune, pe bună dreptate, cântecul popular pe care orice localnic îl cântă cu mândrie ori de câte ori are ocazia. Căci acest orăşel din nordul ţării, chiar de-acolo de unde se agaţă harta în cui, reuşeşte să farmece orice rătăcit pe aceste meleaguri cu iz arhaic. Acesta este şi motivul pentru care în seria de articole dedicate centrelor istorice ne-am hotărât să poposim aici pentru următoarele 4 numere. Iar aşa cum v-am obişnuit deja, vom începe cu o privire de ansamblu asupra vechii urbe, urmând să ne concentrăm atenţia asupra tot ceea ce înseamnă arhitectură civilă şi religioasă cu valoare patrimonială, pentru ca în cele din urmă să analizăm modul de inserţie a noului asupra vechiului, de cele mai multe ori nu tocmai fericit.