High Line era calea ferată de marfă care alimenta halele din Chelsea. A fost ridicată pe piloni în 1930, pentru a pune capăt accidentelor cauzate de traficul la nivel. Timp de vreo două decenii, laptele, carnea şi zarzavaturile New Yorkului au fost livrate la înălţime. După anii ‘50, când reţeaua naţională de autostrăzi şi industria automobilelor au început să sufoce transportul feroviar, o parte din ea a fost demolată. Ultimul marfar se spune că a trecut în 1980, încărcat cu curcani congelaţi. La scurt timp, proprietarii terenului de dedesubt, achiziţionat la preţ de servitute, s-au chitit să desfiinţeze în întregime şinele, pentru a face loc exploatării imobiliare. Dar imaginea nostalgică a drumului de fier năpădit de ierburi şi tufe – o epitomă perfectă a distopiei post-industriale – a început să-nfierbânte imaginaţia localnicilor, de la entuziaştii transportului feroviar şi ai spaţiului public, până la Edward Norton şi Diane Von Furstenberg. Această congregaţie eclectică de vizionari s-a constituit în organizaţia denumită „Friends of the High Line”, care din 1999 munceşte să câştige sprijinul municipalităţii, al populaţiei, al întregii galaxii dacă e cazul, pentru a păstra mărturia trecutului industrial al zonei şi a o transforma în spaţiu public. Proiectul de conversie a fost câştigat prin concurs în 2004 de James Corner Field Operations şi Diller Scofidio + Renfro, a căror propunere „agri-tectonică” alternează organicul şi anorganicul, zone de intimitate cu zone de-a dreptul sălbatice şi zone pietonale.

Deşi mult prea utilizat, dar în ton cu pasiunea pentru comics a arhitectului danez Bjarke Ingels – un alt fel de star-architect –, mottoul „Think outside the box” i se potriveşte de minune. Iar în cazul proiectelor sale de locuinţe, poate fi chiar interpretat literal: nemulţumit de sărăcăcioasele repetări ale principiilor moderniste, care au generat milioane de „cutii de locuit”, Bjarke Ingels şi-a propus să reinventeze acest tip de funcţiune, mixând elemente diverse şi surprinzătoare cu convingerea că viaţa contemporană este mult mai bogată şi implică adesea aspecte contradictorii. Până la urmă, „Yes is more”. 8 House, cel mai recent proiect finalizat, este un exemplu în acest sens: situat la capătul sudic al noului district Ørestad din Copenhaga, cu perspective spectaculoase către canalul Copenhaga şi către zona naturală protejată Kalvebod Faelled, complexul oferă locuinţe pentru persoane de toate vârstele şi cu venituri diferite, birouri, spaţii comerciale şi de relaxare, unite într-o structură dinamică – un cartier urban cu multiple layere, ce creşte pe înălţime, şi unde rezidenţii pot ajunge pe biclicletă până în faţa uşii apartamentului, bucurându-se de sistemul de alei care urmăresc structura clădirii de la parter până pe acoperiş.

Momentul: Acest proiect demonstrează cum o măsură intangibilă ca „timpul” (momentul întâlnirii beneficiarului cu arhitecţii) poate fi definitorie pentru o măsură palpabilă ca „volumul” (în fapt, conformarea volumetrică). Nimerind tocmai în mijlocul documentării imagistice, condensării ideilor şi dezbaterilor zgomotoase între spirite de formaţii diverse ce aveau ca punct de pornire primul album din seria patrimoniu editat de igloomedia – „Cule. Case boiereşti fortificate din România”, solicitarea beneficiarilor pentru o locuinţă „mai puţin urbană” pe un lot de circa 2 000 mp a căpătat o însemnătate deosebită pentru biroul de arhitectură. Şansa a fost de ambele părţi, căci beneficiarii s-au arătat fascinaţi de atmosfera locuirii tradiţionale, iar arhitecţii aproape că aveau obiectul experimentului.
Experimentul: Exerciţiu-încercare de recuperare a formei arhitecturale ca parte a unui set de valori tradiţionale ce pot fi integrate în prezent, proiectul locuinţei expune mai ales o metodă – modernul adiacent tradiţionalului. Îndreptarea stilistică către elemente de conac boieresc, culă etc. este justificată, în afara „momentului” amintit mai sus, şi de condiţiile obiective de amplasare pe o parcelă generoasă în regiunea Buzăului, într-o câmpie deschisă către dealurile subcarpatice.

Desfăşurat pe trei niveluri, loftul gravitează în jurul unui centru marcat de ferestrele mari de mansardă a căror lumină coboară până în living, prin pardoseala de sticlă a nivelului 1. Baza acestei spirale este un open space bucătărie-dining-living, plus dependinţe şi spaţii tehnice, din care porneşte, spre nivelurile cu dormitoare, scara în L, o structură elegantă, îmbrăcată în lemn, încastrată în perete şi închisă, pe latura liberă, de un perete de sticlă în loc de balustradă. Acest perete este atât centrul geometric al spiralei, cât şi punctul forte al amenajării; orice detaliu suplimentar a fost eliminat, creând iluzia că cele două elemente stau într-o stare de imponderabilitate pe lângă un perete alb. Clădirea, un bloc compact cu 3 etaje plus două mansardate, se află pe strada Cetăţuia, la limita centrului istoric al Braşovului, oferind o panoramă amplă asupra oraşului, prin goluri mari de sticlă. Zona de zi a loftului (situat la ultimele trei niveluri ale construcţiei) este organizată în plan pe două linii paralele, şi anume bucătărie-dining, unite prin designul scafelor tavanului, respectiv living-zone de circulaţie. Diferenţele de înălţime şi dispunerea mobilierului accentuează separarea virtuală a celor două linii.

Sighetu Marmaţiei este unul dintre puţinele oraşe din România care se bucură în prezent de un număr ridicat de monumente istorice, doar cele de arhitectură laică însumând un număr de aproximativ 80, ceea ce e cu adevărat remarcabil dacă avem în vedere dimensiunile reduse ale vechii urbe. O simplă plimbare prin centrul oraşului dezvăluie trecătorului nenumărate clădiri construite cu veacuri în urmă, aliniate perfect de-a lungul celor două străzi principale, cu proporţii armonioase şi detalii decorative dintre cele mai rafinate. Unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură civilă este fostul palat al Prefecturii Comitatului. Cu o primă menţiune istorică ce datează din secolul al XVI-lea, actuala clădire a fost construită în anul 1690, suferind o serie de modificări de-a lungul timpului şi adaptări la diverse funcţiuni. O altă construcţie deosebit de preţioasă prin arhitectura sa este cea care adăposteşte azi Muzeul Etnografic al Maramureşului şi unul dintre cinematografele oraşului. Datând din secolul al XIX-lea, clădirea de dimensiuni impresionante este, precum majoritatea edificiilor din centru, de factură eclectică, încăperile sale fiind dispuse pe două niveluri. Ferestrele dreptunghiulare surmontate de frontoane triunghiulare, pilaştrii angajaţi cu capiteluri de inspiraţie ionică, ritmul şi simetria cu care sunt dispuse elementele decorative ale faţadelor sunt trăsături ce impresionează chiar şi azi.