Piesa de rezistenţă a restructurării portului industrial din Toronto este, fără îndoială, suita allegro a foliilor denumite „Wavedecks”, dintre care primele trei (Spadina, Simcoe şi Rees) sunt deja date in folosinţă, cu cea de-a patra (Parliament) urmând să fie inaugurată în 2012. Plonjând în console graţioase deasupra apei, cele patru structuri creează un spaţiu public care nu exista în prealabil între lac şi bulevardul de-a lungul cheiului, pentru a oferi torontonezilor acces la iubitul lor Ontario. Îmbrăcate în acelaşi tip de lemn (ipe şi cedru), pentru a asigura coerenţă materială, fiecare dintre ele reiterează motivul valurilor, la scară variabilă: valuri capricioase ca în versurile lui Kipling, valuri ritmice ca în poemele lui Neruda. Designul este inspirat de ţărmul unduit al marilor lacuri şi de farmecul cabanelor canadiene. Punţile de lemn se aştern una peste alta în fâşii curbilinii care pe alocuri se înalţă deasupra apei până peste 2 metri, pentru ca apoi să coboare până aproape de suprafaţă, ilustrând literal metafora oraşului care „sărută” lacul. Standardele de siguranţă sunt satisfăcute subtil, dar prompt prin balustrade suple de metal, şerpuind pe crestele docurilor ca panglici în bătaia vântului. La marginea falezei, bănci liniare care preiau formele fluide şi lemnul ipe sunt amplasate strategic pentru a servi ca eventuale bariere, fără a prejudicia integritatea sculpturală a designului.

Situat în Timişoara, proiectul nominalizat la Bienala de Arhitectură de anul acesta răspunde unei teme relativ noi chiar pentru sectorul privat al investiţiilor: un cămin pentru persoane în vârstă. Întregul discurs arhitectural s-a modelat în jurul acestui tip de program, cu specificităţile lui funcţionale şi estetice, iar faţada principală a ansamblului arată oraşului o imagine în nuanţe blânde, dezvoltată mai degrabă pe lungime decât vertical. Compoziţia ansamblului este una liniară, dezvoltată de-a lungul laturii sitului ce se învecinează cu o arteră relativ importantă, ce face legătura cu cartierul rezidenţial Plopi. Volumul P+2 din partea dreaptă adăposteşte în mod vizibil unităţile de cazare, cu un ritm interesant al consolelor de la nivelurile superioare. Celălalt corp, acoperit cu piatră, aflat ceva mai aproape de limita străzii şi dezvoltat ca un parter blindat, supraînălţat, se prelungeşte orizontal peste primul volum, printr-o bandă ce conţine logiile primului etaj şi creează un fel de portic la parter.

Situată în centrul Braşovului, în imediata vecinătate a Bisericii Negre, casa care adăposteşte azi sediul Bisericii Evanghelice datează în mare parte din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Cu diverşi proprietari ce i-au trecut pragul de-a lungul timpului, imobilul a suferit nenumărate extinderi şi modificări. Ajungând într-o stare avansată de degradare, în anul 2005 s-a decis salvarea monumentului, printr-o intervenţie semnată Exhibit Arhitectura, reuşita proiectului fiind răsplătită cu premiul acordat în cadrul ediţiei din acest an a Bienalei de Arhitectură Bucureşti. În deplin respect faţă de istoria clădirii, s-au păstrat toate elementele originale ce au putut fi restaurate, cum ar fi tencuieli, grinzi de lemn profilate sau simple, balustrade din fier forjat, tâmplării interioare, coşuri de fum sau scări din lemn şi cărămidă aparentă. Mai mult decât atât, completările aduse materialului original, necesare din pricina degradărilor, s-au făcut utilizând materiale şi tehnici tradiţionale, iar acolo unde mijloacele tehnice tradiţionale s-au dovedit a fi inadecvate, proiectul a implicat, în spiritul Cartei de la Veneţia, folosirea tuturor mijloacelor moderne pentru asigurarea consolidării monumentului.

Arhitecta franceză Odile Decq şi-a mărturisit admiraţia faţă de atmosfera barocă a Romei, faţă de haosul fermecător ce o caracterizează, cu pieţele publice şi terasele ascunse. Crezând totodată în necesitatea dezvoltării unui oraş în chiar spiritul identităţii sale, fără imitaţii ieftine, a dorit să integreze noul muzeu de artă contemporană ţesutului local şi să-l ofere locuitorilor: a reuşit tocmai prin definirea sa (şi) ca promenadă urbană. A speculat înălţimile diferite ale spaţiilor interioare, impuse prin temă, şi a creat o reţea de terase prietenoase care se prelungesc până în stradă, permiţându-le trecătorilor să le acceseze fără a intra propriu-zis în muzeu. Odată ajunşi aici însă, prin intermediul unor suprafeţe vitrate, aceştia au ocazia să surprindă crâmpeie din viaţa muzeului şi pot fi tentaţi să-l viziteze – o invitaţie mai puţin conformistă, aşa cum de altfel ne-a obişnuit Odile Decq. Situat în nord-estul oraşului, în cartierul Nomentana, care este caracterizat printr-un ţesut dens, cu insule aliniate către stradă, MACRO a fost nevoit să preia o parte din structura unei foste braserii/berării Peroni, declarată obiect de patrimoniu. Chiar dacă nu este adeptă a acestui tip de conservare, Odile Decq a respectat regulile oraşului, păstrând pereţii exteriori ai vechii clădiri pe trei dintre laturi, şi a ales să dea frâu liber creativităţii în interioare. Corpul din beton, sticlă şi oţel al noului muzeu este vizibil doar într-unul dintre colţuri, unde se află şi intrarea principală, dinspre strada Nizza. Pe aici se ajunge în foyerul negru, unde privirea este captată de volumul sculptural de mari dimensiuni, roşu aprins, care adăposteşte auditoriumul cu 200 de locuri.

Muzeul Naţional al Artelor Contemporane din Roma – sau MAXXI – rămâne unul dintre cele mai discutate gesturi arhitecturale ale ultimului an. Conceput de Zaha Hadid Architects şi finalizat într-o perioadă de timp însumând peste zece ani, proiectul îşi începe cariera cu dreptul: juriul World Architecture Festival l-a recunoscut drept „Building of the Year” în noiembrie 2010. Mai mult, directorul de programe WAF, Paul Finch, îl numeşte „o clădire despre care se va discuta, în istoria arhitecturii, şi peste cincizeci de ani”. Frumuseţea proiectului stă parţial şi în hotărârea de a rămâne fidel ideii iniţiale, cea de a crea un pol urban important pentru societate mai degrabă decât o clădire-obiect. Locaţia nu a fost una simplă: situl amplasat în cartierul Flaminio este marcat de prezenţa unor construcţii austere de tip cazarmă, întinse ca suprafaţă, dar reduse pe verticală. Proiectul se conformează elegant acestei tendinţe a ţesutului urban, propunând un ansamblu de clădiri abia perceptibil ca înălţime, dezvoltat pe tipologia zonei: o compoziţie de tip campus, alcătuită din mai multe corpuri fin articulate între ele.