O parcelă mică, însă minunat dublu-orientată către scuarul Bisericii Anglicane şi Grădina Icoanei. O clădire existentă, emblematică pentru începutul secolului trecut, cu faţadele simple, decorate cu frumoase detalii neoromâneşti. Tema de proiectare: imobil de locuinţe. Ce este etic să faci, ca arhitect, într-un asemenea caz? Dimensiunile parcelei impun realizarea variantei cu un singur apartament pe nivel. Înălţimea de P+5 ar transforma volumul într-o „lamă”, un zid agresiv ridicat la marginea scuarului. Cum se poate îmblânzi, ca impact urbanistic, această clădire? Soluţia adoptată de arhitecţi este una cu tradiţie în arhitectura românească interbelică. Retrageri succesive faţă de ambele faţade de pe colţ, deconstruirea volumului prin schimbarea materialelor şi a culorilor, sublinierea liniilor orizontale, calme, ale balcoanelor şi cornişelor, totul cu respectarea reverenţioasă a ritmului plin-gol dictat de clădirea existentă P+1, a cărei faţadă a fost păstrată şi restaurată cu atenţie şi gust.

Veştile bune din partea Braşovului s-au perindat în ultima vreme: nu numai concursuri pentru puncte strategice ale oraşului, cu soluţii bine ancorate în context şi promisiuni de realizare într-un timp scurt, dezbateri şi expoziţii de recuperare a memoriei urbane, ci şi proiecte realizate care demonstrează o înţelegere a importanţei patrimoniului şi a integrării lui într-un mod contemporan în dinamica oraşului. După restaurarea Sediului Bisericii Evanghelice şi Muzeul Civilizaţiei Urbane, prezentăm în acest număr intervenţia inovativă a celor de la Point4, ce stabileşte un dialog puternic şi elocvent între nou şi vechi.

Câştigător al secţiunii „Conservarea şi reabilitarea patrimoniului cultural construit” din cadrul ediţiei 2010 a premiilor OAR filiala teritorială Sibiu-Vâlcea, proiectul de restaurare al casei cu numărul 8 de pe strada Felinarului din Sibiu, semnat de arhitectul Lucian Alexandru Găvozdea, demonstrează în primul rând că la baza unor rezultate de excepţie stă o bună colaborare dintre arhitect şi beneficiar.

Arhitectura nu mai construieşte astăzi prin tipuri, ci mai degrabă prin anti-tipuri. Anti-tipul nu este însă modelul unui refuz prin care arhitectura şi-ar refuza structura şi ar încerca să opună rezistenţă acesteia, anti-tipul funcţionează astăzi în arhitectură prin structuri construite al căror referent nu mai ţine atât de mult de domeniul arhitecturii. Anti-tipul arhitecturii se află în afara practicii arhitecturale şi dă măsura unui dispozitiv para-arhitectural aflat în permanentă sustragere, fiind tocmai ceea ce nu ajunge să fie reprezentat în realizarea proiectului arhitectural. Anti-tipul dictează ritmul şi cadenţa tipului, imprimă măsura progresiei dinamice a unui construct, fiind tocmai instrumentul critic şi intrusiv prin prisma căruia putem defini ansamblul structural al unei construcţii.

O piaţă care conectează gara centrală cu principala axă comercială, 18 Septemberplein reprezintă proiectul care a transformat radical atmosfera postbelică a oraşului Eindhoven într-un feeric peisaj al viitorului. Articulat de o serie de repere contemporane, noul spaţiu urban coagulează centrul oraşului într-un sistem compact şi coerent care redefineşte relaţiile între principalul nod de transport şi aria comercială.

Întocmai unei eclipse solare, o dată într-o perioadă îndelungată, şi-atâta vreme cât nu cunoşti astronomie sau PR – complet neaşteptat, amatorul de arhitectură contemporană suprinde câte un gest insolit, de mare fineţe, o ipostază nouă sau demult uitată a unei stele ce părea a-şi fi depăşit de mult vârsta sentimentală. Iar dacă soarele în eclipsă, dezbrăcat de monumentalitate, oferă un excelent spectacol de nuanţă, nici OMA nu se face de ruşine construind un pavilion mic, modest şi de o frumuseţe rară.

Pus pentru prima dată faţă în faţă cu un proiect de spital, unul dintre cele mai mari birouri de arhitectură din lume a optat pentru un compromis între viziunea sa grandioasă şi elegantă şi nevoia, specifică acestui tip de program, de a exprima atât încredere şi deschidere, cât şi un mediu cald, dedicat valorilor umane. Rezultatul a stârnit reacţii diverse, fiind chiar comparat cu un hotel de cinci stele, însă chiar şi cei mai cinici au fost nevoiţi să recunoască faptul că proiectul răspunde întocmai dorinţei clientului, de a conferi instituţiei medicale o (mult)dorită notă de ospitalitate.

Undeva în estul Olandei, într-o pădure deasă, privirea atentă poate descoperi o construcţie suprinzătoare nu prin contrastul cu scenografia existentă, ci tocmai prin asemănarea cu aceasta. Este un centru de reabilitare ce transformă mediul – atât cel natural, cât şi cel antropic şi, mai ales, dialogul dintre ele – într-un mijloc activ de re-creare a stărilor pozitive. Proiectul nu se autodeclară vizual drept „clinică” sau orice altă clădire specializată, ci trece mai degrabă neobservat, ca şi cum ar fi existat dintotdeauna aici, printre copacii şi pământul ce o înconjoară.