Aflat la Lepsa, pe firul Putnei, Hanul Tisaru e o casa din cele despre care nu poti sa mai spui mare lucru, pentru ca arhitectul a avut grija sa spuna ea tot. Pentru reusita retoricii arhitecturale a si luat premiul pentru debut al Ordinului Arhitectilor la Bienala de Arhitectura Bucuresti 2003. Din aceeasi cauza probabil, arhitectul autor, Mihai Nuta, s-a mArginit la fraze lapidare pe panoul de prezentare, sugerand doar directii-cheie de citire a proiectului.
Rezultatul s-a conturat tributar peisajului, materialelor si traditiei. Formal, a fost prelucrata tipologia fortificatiilor taranesti, cu orientare centripeta, o incinta opaca spre exterior si deschisa spre curtea interioara, pastrand o singura directie de comunicare cu peisajul, orientata catre elementul major - valea abrupta a Putnei. In rest, imaginile sunt decupate fragmentar de ferestre adanci, ca gurile de tragere, care dirijeaza perceptia spre detalii picturale, peisajul putand fi recompus fractalic din succesiuni aluzive. Silueta masivului din vecinatate, banala intr-o perspectiva libera, se reafirma in secvente dinamice, caleidoscopice, profunzimea conferindu-le mister si aerul ca apartin unei alte realitati.
Nu numai la nivelul perceptiei spatiul orienteaza si impune reguli, ci si functtional si comportamental, pliind un anumit tip de locuire.
PROIECT, FOTO: MIHAI NUTA
TEXT: SILVIA GUGU

Precedata de o peluza imensa si parfumata de gazon cat si de o livada de pomi fructiferi. In fata: fantana, terasa mare cu mobilier de lemn dintr-un singur trunchi. E o constructie alba cu acoperis rosu. Se dezvolta in parter si etaj mansardat. Un spatiu de locuit, amplu, plasat cu blandete in profunzimea unui teren echilibrat plantat. Un teren situat in linistea unui spatiu suficient de aproape, dar si de departe de ceea ce se doreste sa se individualizeze. Spatiul astfel definit si obtinut este un univers interior atent remodelat si decorat de insasi arhitecta.
Tema amenajarii de interior a casei este aproape minimala, bazata pe materiale de finisaj naturale utilizand un numar limitat de culori bine echilibrate in tonuri. Implicit, felul in care se locuieste casa de la tara e direct, simplu si exprimat intr-o policromie confortabila.
PROIECT: ANDA HOBAI, FABRIZIO RUFFINI
TEXT: FRANÇOISE PAMFIL
FOTO: ADRIAN CIOCAZANU

Somptuoasa intrare a Muzeului George Enescu, umbrita de imensa copertina vitrata in evantai, in cel mai autentic stil Art Nouveau, anunta ca aici luxul, bogatia si rafinamentul de epoca s-au intalnit pentru a ridica pe Podul Mogosoaiei de ieri sau Calea Victoriei de azi, unul dintre cele mai stralucite si impunatoare palate bucurestene ale timpului, Palatul Cantacuzino.
Pentru a-si satisface orgoliul de a avea cea mai grandioasa casa din Bucuresti, batranul Cantacuzino (sef al Partidei Conservatorilor, iar pentru o scurta vreme chiar prim ministru al tarii) i-a chemat pe cei mai in voga artisti ai vremii: tanarul arhitect Ion D. Berindei, figura de prim rang a arhitecturii si urbanisticii romanesti, pictorii G.D. Mirea, Nicolae Vermont si Costin Petrescu (pentru decoratiile murale interioare), arhitectul Emil Wilhelm Becker (pentru sculpturile si ornamentele exterioare), si Casa Krieger din Paris pentru tapiserii, candelabre, lampi, vitralii etc. Asadar, daca istoria Muzeului Enescu incepe in anul 1958, odata cu Primul Festival International "George Enescu", istoria Palatului Cantacuzino incepe undeva in urma, catre sfarsitul secolului al XIX-lea (1898-1900), cand arhitectul Ion D. Berindei accepta proiectul. Abia intors de la studiile din Paris, unde, la inalta Scoala de arte frumoase ii avusese profesori pe H. Daumé, Gh. Girault si Esquié, tanarul arhitect era deja celebru: construise, cu doi ani inainte, o alta resedinta somptuoasa, Casa Generalului Arion de pe Bulevardul Lascar Catargiu nr.15. Eclectismul lucrarilor sale, dominate de stilurile franceze din secolul al XVIII-lea, continand insa s elemente moderne, de conceptie Art Nouveau, ipi va pune amprenta si asupra palatului Cantacuzino, atat in compozitia de ansamblu, cat si in rezolvarea plina de verva a decoratiei, la exterior si interior.
TEXT: SIMONA NASTAC
FOTO: SERBAN BONCIOCAT

"Imi place ca spatiul sa nu fie incarcat si sa aiba un ritm intre plin si gol. Soba casei din Bucuresti a fost gandita ca obiect in sine, cu siglele mele - pasarea si pestele. Nu colectionez obiecte de arta populara, de altfel in zona nici nu prea gasesti caci gustul oamenilor de acolo e alterat din cauza navetei. Imi plac peretele alb de var, plafonul si podeaua de lemn. Cand am cumparat de curand casuta din Bucuresti, din strada Virgil Plesoianu am incercat sa construiesc spatiul in jurul unui "pazio", plecand de la modelul casei Melic, care mi se pare una dintre cele mai frumoase case din Bucuresti si care e gandita pentru orasul acesta. In centrul casei, in curtea interioara, cresteau doi peri si greu i-am convins pe muncitori sa nu-i taie. Eram convins ca acolo e locul lui; in plus, casa avea si ea o memorie a celui pe care a facut-o, nu puteam sa vin sa-i alterez ordinea, desi interveneam in constructie".
"Arhitectul trebuie sa incerce sa-i educe cumva pe ceilalti in privinta felului in care ar trebui o casa si interiorul ei sa arate. Pentru ca, din pacate, casele celor ce-si permit sa le ridice sunt aproape nelocuite, se construieste un spatiu inutil pentru ca o data la cinci ani sa aiba unde sa-si primeasca prietenii. Arhitectul ar trebui sa incerce sa faca acest dans intre executarea lucrarii si a nu ceda prostului gust care comanda. Noi nu avem legi pentru asta, pentru ca nu oricum construiesti o casa si spatiul din jurul ei".
INTERVIU: OANA TANASE
FOTO: NICU ILFOVEANU, SORIN ILFOVEANU