Pavilionul este deschis si, in sensul strict al cuvantului, sensibil la mediul ambiant, suprapune naturalitatea si artificialitatea si tese dintr-o structura filigrana de metal si din plante un peisaj informat. Astfel se naste o retea, reticula verde, care capteaza si filtreaza lumina si caldura solara.
Ea comunica intr-un mod inovativ, profund dar simplu statementul Romaniei despre natura si cultura si corespunde astfel si spiritului intrinsec al expo 2000 la tematica de sustenabilitate: toate componentele si energiile sale vor fi reintegrate dupa expo in circuite naturale si tehnologice.
Spatiul interior este conceput ca o instalatie completa de arta. Arhitectura si transpunerea temelor au o corelatie directa cu elemente ca pamantul, apa sau lumina. Ele semnifica aici stabilitate, transformare si deschidere.
PROIECT: DORU COMSA, ANDREI MIHAILESCU
TEXT: SILVIA GUGU, DORU COMSA
FOTO: ANDREI MIHAILESCU

Locuinta proiectata de Radu Teaca in apropierea Bucurestiului, asternuta longitudinal dedesubtul unor trasee aeriene care se innoada la aeroport, are bizara vocatie de a fi asimilata si perceputa cu predilectie "à vol d’oiseau".
Inchipuita ca o villa clasica, casa este gandita puse in slujba unui spatiu menit sa induca seninatate si o calma reculegere, astfel ca tumultoasa dezordine romantica este exclusa pana si din randuirea arborilor, pana si din scurgerea apei colectate de stresini, controlata si ea de un jgeab cu sugestie scarpaniana. Tocmai aceasta serenitate si migala in conceptia de ansamblu cere o distanta de contemplare, obligand cumva la o privire atotcuprinzatoare de sus, de la inaltimea avioanelor care se indreapta spre aeroport. Cu fina intuitie, arhitectul n-a scapat din vedere tratarea acoperisurilor astfel incat o perspectiva descendenta sa nu intampine ariditatea unor terase banale.
PROIECT: RADU TEACA
COLABORATORI: DRAGOS PERJU, REMUS HARJAN,MIHAELA BOGATEANU
TEXT: SILVIA GUGU
FOTO: RADU TEACA

"Cred ca locuinta pe care o ai trebuie sa fie locul in care sa ai maxim de confort. Chiar si in mizeria comunista eu am vazut multe cazuri in care erai in comunism doar pana la usa apartamentului. Desigur, camerele erau mici si nu puteai sa te desfasori cu mobila grea, dar aveau insemnele unei anume burghezii, care nu avea nici o legatura cu liftul sau cu scara blocului. Asa cum se zice ca blocul este o strada pe verticala: spatiile locuite ofereau de multe ori o astfel de surpriza. Imi aduc aminte ca se vindea in Piata Obor niste mobila de lemn de brad nelustruit, facuta de tarani - taburete si masa, masa fiind conceptul de masa, foarte simpla: cu patru picioare si un sertar. Sigur ca toti strambau din nas la mobila aia pentru ca toti vroiau lacuri si pelicule care, de fapt, aratau ingrozitor. O prietena de-a mea cumparase sau primise din strainatate un tapet cu o poienita si a umplut tabliile unui dulap de bucatarie cu tapet, iar marginea a vopsit-o. Arata foarte bine. Era modest dar foarte placut.
Gasesc ca Bucurestiul a ramas in buna parte un oras cu sociabilitate interna: vin doar neamurile ori vine fata cu ginerele in vizita. Nu exista viata sociala de relatie. Si innebunesc cand pentru aceasta situatie mi se ofera argumente de tip financiar. Aceasta e o problema de mentalitate. Am experienta locuirii in colectiv si stiu ca oamenii nu se viziteaza si nici nu ies din casa sa se intalneasca. Toti cu neamul lor... Am cunoscut familii la care timp de 28 ani nu a intrat nimeni altcineva in casa. Dupa mine ideea de urbanizare presupune o sociabilitate externa. Este obligatoriu! Oamenii sa se intalneasca pentru ca sunt prieteni, au afaceri, relatii ori vor sa se amuze impreuna. Daca stai fuzional in neamul tau, in familia ta, esti salbaticit. Sunt oameni care platesc doar abonamentul de telefon si nu din saracie, ci pentru ca nu vorbesc cu nimeni. Au telefon doar pentru a-si satisface conditia urbana. Dar ei nu si-au asimilat nicidecum orasul si asta e naucitor. Nu suntem o capitala, suntem un targ, cu un mic centru. Bucurestiul doarme intr-un sat mare".
INTERVIU: OANA TANASE
FOTO: SERBAN BONCIOCAT

Este vorba despre un restaurant – Columbus – si un bar – NEMO. Trebuie sa mentionez ca eu fac de obicei decoruri si mai rar edificii durabile asa incat greselile nu au dezavantajul perenitatii ci doar succesele provizoratului.
Ca sa-i scutesc pe domnii de la revista de a scrie despre cum arata localul acesta (astfel evit criticile dumnealor si oricum il puteti vedea si singuri daca va deplasati pana in spatele Teatrului National), m-am gandit mai degraba sa descriu aventura constructiei decat finalitatea ei discutabila.
PROIECT, TEXT, FOTO: CORVIN CRISTIAN