Casa proiectata este deopotriva terestra, dionisiaca, ancorata visceral in munte, si apolinica, luminoasa, rationala. Toate spatiile sunt culese si ordonate de un "pod", o punte verticala: scara. Prin excelenta, contrar unei majoritati nete a scarilor din lumea intreaga devotate ascensiunii, aceasta este o scara descendenta, intunecoasa. Perforata lateral, noaptea o face sa para un ochi multiplicat de Picasso: ca sa descrie alunecarea unui cap pe perna. Pentru satenii locului sunt luminile unui avion pregatit de aterizare.
Dormitoarele au peisaje riguros decupate si inramate cu obloane verzi, rosii, galbene, albastre. Sunt ascunzisuri in piciorul podului, unde somnul nu poate fi decat adanc in ciuda noptilor albite de zapezi. Din orice dimineata sunt exclusi cocosii si ceasurile desteptatoare.
Il suspectez pe arhitect de o modestie ironica. Anumiti oameni detin un prea rafinat simt al umorului. Intrebat la ce tine cel mai mult dintre detaliile si alcatuirile casei, a spus: la nimic. Nu tin la nimic! Moment din care casa a devenit in ochii mei libera, infinita, imposibil de incadrat in tipare formale, materia i s-a subtiat ca in schitele de pe hartie si de-atunci metamorfozele se topesc una in alta cum se modifica un origami - casa-grinda-pod-scara-avion-poarta, e libera sa se infatiseze oricui sub alt chip, cu complicitatea amuzata a propriului arhitect.
PROIECT, FOTO: ANDA SI DORIN STEFAN
TEXT: SILVIA GUGU

"Este o perioada de explozie a privatului, iar oameni cu bani, fara nici o traditie culturala dorec sa-si manifeste vizibil bogatia. Opulenta este singurul lor criteriu, dincolo de stil, confort ori alte repere. Sunt vraiste si imprumuta din toate partile, de la turnulete la balustri. In plus, nu exista nici un raport inteligent cu spatiul: sunt si case frumoase dar asezate astfel incat, desi au ferestre mari, soarele nu bate in interior caci exista un acoperis aiurea, intr-un unghi prost. Apoi, unele sunt intr-o relatie proasta cu vecinatatea ori cu strada. Inainte existau niste repere; vorbeam de casele tip vagon: erau asa fel asezate incat zgomotul de la strada sa nu ajunga decat in prima parte a casei. Pentru mine blocurile reprezinta o problema, pentru ca nu avem cum sa scapam de ele; vom reface strazile, vom mai planta ceva pomi, iluminam cartierele, dar cu blocurile ce facem? Chiar daca le fatuim, ele tot sinistre vor arata. Ce sa faci cu Titan sau Berceni, cu cartiere intregi. Imi vine in minte ca prin ?60 in zona strazii Camil Ressu erau gradini ale sarbilor, dar s-a ras totul. De unde o astfel de compactete? De ce sa nu lasi spatiul sa respire? Iar daca este sa vorbim despre nenorocita asta de Casa a Poporului, prima experienta pe care am avut-o a fost cand, intr-o pauza a unei intalniri parlamentare, am vrut sa beau o apa minerala, un culoar era inca inchis si mi s-a spus sa ocolesc: erau cinci kilometri dus-intors. Mi se pare absolut ingrozitor, sunt terorizat de tipul de spatiu faraonic. Imi spunea un coleg care a lucrat o vreme la Casa Poporului ca avea problema dimensionarii mobilei acolo".
INTERVIU: OANA TANASE
FOTO: ADRIAN CIOCAZANU, GEORGE VASILACHE

Uneori ceea ce vad, imagineaza si creaza arhitectii este surprinzator tocmai prin nuanta. Daca privirea se plimba intr-un loc amenajat este foarte rar sa nu se sprijine pe "imagini tari". Ce sunt "imaginile tari"? Secventele pe care raman prezente, intense si clare in memorie. Nu doar in cea vizuala. O imagine tare este premiza nuantei. Proiectului arhitectural ii precede un vis, o imagine sau o intrebare. Ele se intalnesc si se lamuresc in nuanta. Cand toate acestea se intampla unui arhitect pentru casa proprie povestea se densifica spatial.
PROIECT AMENAJARE: ALICE IGNATIADIS
TEXT: FRANÇOISE PAMFIL
FOTO: SERBAN BONCIOCAT

Prea multe case frumoase nu au romanii; din prostie, rautate, meschinarie, monumente sau doar marturii ale mestesugurilor apuse se naruie sub ochii impaienjeniti ai unei natiuni in criza. Insa o rafinata imagine despre ce am fost continua sa reziste, in preajma unui oras mutilat, in mijlocul unei tari pustiite. Mogosoaia sfideaza prin simpla sa existenta micimea vremii ce-o traim.
Cu foisorul intrarii definit de arcade trilobate si invelit de cupola pictata candva, cu loggia ce domina maiestuos fatada principala, toate aceste elemente fiind nuantate de catre fina decoratie sculptata, palatul de la Mogosoaia, echilibrat ca volum si fericit proportionat, straluceste in lumina blanda a acestor meleaguri, oglindindu-se tacut in undele lacului croit parca anume, cu apele de-abia infiorate de saltul delicat al vreunei broscute. Aceasta placuta imagine n-ar valora, poate, mai mult decat un peisaj de vanzare pe taraba daca intre pietrele bine potrivite la Mogosoaia nu s-ar pastra povestea frumoasa si trista a maretiei unui neam; pentru ca un monument istoric cere mai mult decat o privire satisfacuta; el este martorul tacut si totusi prezent al unei stari a societatii si a intrebarilor ce-o framanta.
TEXT: RARES FLOREA
FOTO: RARES FLOREA, GEORGE VASILACHE