Daca la Teatrul Alla Scala din Milano se mai poate inca merge la spectacole de opera ce aduc in prim-plan nume precum Rossini sau Verdi, care animau viata orasului italian si acum aproape doua secole, ei bine, nu numai partea de repertoriu asigura continuitatea acestui reper cultural major. Inclusiv proiectul de restaurare si extindere a cladirii Teatrului a urmarit pastrarea marcii identitare a acestui spatiu, reusind, totodata, sa-l racordeze la cerintele in ceea ce priveste confortul si tehnica acestui moment.
Acest proiect, coordonat de Mario Botta, a demarat in mai 2002 si s-a finalizat in decembrie 2004, când s-a ridicat cortina, sezonul deschizându-se cu acelasi spectacol ce fusese pus in scena in 1778, la inaugurarea Teatrului. |n cele aproape 30 de luni, cât au durat lucrarile, s-au parcurs toate cele patru etape prevazute in proiectul de arhitectura: restaurarea, construirea turnului in care se afla scena, desfiintarea anexelor de pe acoperisuri si restructurarea lor de-a lungul Via Filodrammatici si, ulterior, inlocuirea fostei cladiri a bancii San Paolo, aflate la unul dintre vârfurile triunghiului in care este inscris Teatrul.
Proiect: Mario Botta
Responsabil renovare: Elisabetta Fabbri
Client: Municipalitatea Milano
Text: Andra Matzal
Foto: Pino Musi

Mario Botta se numara printre arhitectii a caror „semnatura” o poti recunoaste oricând si
oriunde. Formele geometrice extrem de pregnante, caramida si materialele dure, detasarea de context sunt doar câteva dintre marcile arhitectului elvetian ale carui lucrari se intorc la originile artei de a construi, trecând prin principiile modernismului. Pentru Botta, arhitectura trebuie sa fie in primul rând „un contrapunct al Naturii, un dialog cu aceasta, (…) o violare a peisajului, care sa creeze un nou echilibru”.
Nascut la Mendrisio, cantonul Ticino, in 1943, Mario Botta a fost puternic influentat de traditia pietrei nefinisate. Cladirile sale cultiva o expresivitate a formelor geometrice esentiale, invadând peisajul prin masivitate. Avem insa de-a face cu o geometrie dispersata, intregul fiind in mod intentionat fracturat cu diferite insertii si decupaje, cel mai adesea pentru a permite luminii, intr-un mod neconventional, sa inunde interioarele.
Proiecte: Mario Botta
Text: Viorica Buica
Foto: Young Chea Park, Pietro Savorelli, Pino Musi, Enrico Cano

Daca treci prin zona nordica a Bucurestiului, mai precis pe Aleea Modrogan, si vezi o cladire pe care o asociezi rapid in minte cu transparenta, poti crea o multime de scenarii despre care este functiunea unei astfel de cladiri, asta pâna in momentul in care vezi numele firmei, Lafarge, când povestea parca se complica.
Proiectul de amenajare a sediului unei firme producatoare de beton nu ar trebui, „ca la carte”, sa vorbeasca explicit despre acest material, folosindu-l din plin? Ei bine, acesta este exact genul de detaliu degraba inducator in eroare despre care vorbeam mai devreme. Sediul Lafarge este un exemplu foarte bun de exercitiu arhitectural oarecum subversiv, un exercitiu care in engleza isi gaseste un determinant foarte potrivit, „puzzling”. Acest lucru se datoreaza inlocuirii discursului clasic despre cum poate fi reprezentat profilul firmei de fata, precum si unui joc legat de proportii: desi are scara unei vile, aceasta este o cladire de birouri.
Proiect: Westfourth Architecture PC/SA
Autori: Vladimir Arsene, Zzing Lee, Calin Negoescu, Ileana Dumitru, Raluca Ionescu
Amenajari exterioare si interioare: WestGroup Architecture
Text: Andra Matzal
Foto: Serban Bonciocat

Istoria este un monstru autofag, iar gurile multelor sale capete sunt oamenii.
Istorioforii sunt cei care au luat startul sa vesteasca victoria de la Marathon si au ajuns la Atena. Restul sunt marginali.
Istoria este a imperiilor, a capitalelor, a personalitatilor; restul – barbarie, provincie, anonimat – sunt, în cel mai bun caz, doar glose.
Istoria minora subzista la marginea anistoricului, riscând sa se confunde cu memoria, devenind trecatoare si supusa capriciului uman.
Pe valea Topologului istoria a ajuns în 5 august 1629 si ne-a consemnat existenta satului Balcesti. A revenit apoi la 1723 în însemnarile capitanului Fr. Schwantz von Springfels, care în a sa Tabula Valachiae Cisalutanae amintea de o anume asezare numita Boelcsest.
Text: Valentin Salageanu
Foto: Serban Bonciocat

La cinci minute de Montmartre si tot la cinci minute de Place Pigalle, o fatada haussmanniana se straduieste sa tina pasul cu un cub. Cubul obraznic i-a luat fata si i-a pus in abis stilul prin taieturile lui directe si fara nuanta. Transparenta l-a ajutat sa -si plaseze acolo receptia, fiindca nu se mai poate intra pur si simplu intr-un hotel. Trecerea dincolo trebuie sa fie ca o initiere. Ca un prag. Iar pentru a fi trecut e nevoie de o haina groasa, de manusi si de mult apetit. Plus 38 de euro...
Momeala perfecta pentru orice coolnic sau ahtiat dupa design ajuns in arondismentul pierzaniei si gloriei artistilor din vremurile in care arta se impartea pe curente, cubul devine obsesie de la prima trecere. Ceea ce inseamna ca nu doar Rubik, ori Kepler sau Platon aveau multa treaba cu domnul cub. Chestiune de geometrie... sau de ritm, dupa cum cele 41 de camere, lounge-ul, taburetele, paharele si toaletele conving fara prea multa retorica. Nici muzica nu e altfel decât cubica. E forma cea mai stabila in universul
high-tech, gen film SF din anii ‘60, unde Kubrick si-ar fi putut lejer desfasura odiseea despre destinul umanitatii sau despre relatia dintre om si tehnologie.
Proiect arhitectura: Raymond Morel
Proiect design interior: Christiane Derory
Text: Luiza Zamora
Foto: www.designhotels.com