Guvernul Egiptului a inaintat, in 1986, o cerere de sprijin catre UNESCO pentru construirea unei biblioteci de mari dimensiuni in Alexandria, intr-un evident dialog cu celebra biblioteca a Antichitatii, dar raspunzand totodata nevoilor contemporane de studiu si cercetare din zona mediteraneana si nu numai. Doi ani mai târziu, cu sprijinul Uniunii Internationale a Arhitectilor, UNESCO a lansat un concurs de arhitectura care a fost castigat de tanara firma norvegiana Snøhetta.
Arhitectii au optat pentru o structura simpla, aproape primordiala: un cerc urias, inclinat catre mare, partial scufundat intr-o intindere de apa, o metafora arhitecturala pentru Soarele egiptean. Acoperisul inclinat, cu panouri din sticla, ofera nivelelor interioare, asezate „in cascada”, o frumoasa perspectiva asupra marii, precum si o importanta iluminare naturala. Intreaga cladire este imbracata intr-un perete de granit Aswan pe care sunt gravate simboluri si litere din alfabetele lumii. Apa din jur, ce colecteaza in mod natural praful si raceste zona din imediata apropiere, vegetatia, dar si forma mai putin obisnuita a cladirii o izoleaza de zgomotele orasului, creand un spatiu public, calm si confortabil, deschis tuturor celor interesati de cunoastere.

Intr-o tara precum Romania, in care locuitorii au fost ani de-a randul privati de libertatea de a alege, mirajul si frenezia cumparaturilor nu puteau sa „actioneze” decat cu si mai multa violenta. Supermarket-urile, hypermarket-urile si mall-urile si-au gasit loc cu usurinta in
marile orase si nu numai, lasandu-se asaltate de multimile de oameni dornici sa vada, sa cumpere si sa se faca vazuti. In lipsa unei viziuni urbanistice coerente, in Bucuresti, mall-urile s-au asezat in tesutul orasului exclusiv dupa criterii economice, generand, la anumite ore si la sfarsit de saptamana, puncte critice, sugrumate din punct de vedere al traficului. In plus, sub presiunea profitabilitatii, arhitectura lor a fost cel mai adesea gandita „la metru”, inscriindu-se astfel in sirul – nesfarsit? – al spatiilor de consum standardizate.
Proiectul lui Radu Mihailescu pentru Iulius Mall din Timisoara a fost numit de Arpad Zachi un „anti-mall”. De fapt, el este mai degraba un „super-mall”, pentru ca exprima prin fiecare detaliu calitatea pseudo-publica si urbana a unui astfel de spatiu, reusind totodata sa-i imprime accente de confort domestic. In acest ultim sens, negarea „cutiei negre” si cultivarea programatica a unor trasee semi-labirintice sunt caracteristici nespecifice programului arhitectural comercial, asa cum a fost el promovat de consumerismul american.

Aspectul fundamental ce caracterizeaza arhitectura Snøhetta este preocuparea de a integra proiectul in context, de a conforma un dialog intre urban si natural, stabilind clar interferentele dintre acestea si oprind fuziunea elementelor formale. Prin intersectarea tuturor elementelor, ei creeaza contraste, evidentiind astfel aportul fiecaruia in acest concept unitar, ansamblu de natural si construit, delimitand o serie de discursuri paralele. Profilul firmei norvegiene se defineste de altfel prin contraste, juxtapuneri si dihotomii, un joc al apropierilor si departarilor, al ansamblului vs. detaliu.
Predilectia pentru materialele naturale, lemnul si piatra, ajuta la formarea imaginii unitare a arhitecturii construite in peisajul natural, putand fi considerata o racordare la conceptele nordice cu privire la constructii sau pur si simplu o preferinta de natura estetica ori functionala. Mai mult decat alegerea acestora, prelucrarea si definirea structurii propriu-zise propun concepte inedite de percepere a contextului.

Nascut pe 15 ianuarie 1955 la Sannicolaul Mare, in judetul Timis, arhitectul a absolvit Liceul de Arte Plastice si apoi Institutul de Arhitectura „Ion Mincu” din Bucuresti. Radu Mihailescu ne-a povestit despre experimentele in arhitectura, despre calitate si relatia cu orasul.
"Nu cred ca procedez altfel decat alti arhitecti. Incerc sa inteleg tema, situl. Este ca intrarea intr-un labirint. S-ar putea sa ai noroc. De cele mai multe ori, nu se intampla asa. Eu revin adeseori si asta nu e o situatie prea placuta pentru colaboratori. Daca nu urmaresti permanent santierul, nu cred ca sunt sanse ca lucrarea sa se termine cum ar trebui."