Parcurile sunt foarte importante pentru societatea contemporana, constituind un catalizator social fundamental: sunt poate cele mai utilizate si cele mai cunoscute spatii deschise ale oraselor. In acest context, in Europa se militeaza intens pentru regenerarea parcurilor urbane si pentru diversificarea acestora, din dorinta de a atrage grupuri sociale diferite precum si persoane cu dizabilitati, adolescenti, pensionari, minoritati etnice.
San Dona di Piave este un oras de dimensiuni medii, aflat in regiunea Veneto, destul de aproape de Venetia. Pâna acum 30 de ani, acest teritoriu, influentat structural de traiectoria sinuoasa a râului Piave, era caracterizat prin existenta unei serii de mici nuclee urbane compacte, inconjurate de suprafete largi, pe care se practica preponderent agricultura. Cresterea economica rapida si neasteptata a determinat ca aceste orasele sa se dezvolte spatial, acaparând imprejurimile sub forma unor cartiere periferice, cu densitate redusa. In prezent, zona este impânzita de functiuni industriale si comerciale si este traversata de mai multe autostrazi si drumuri principale care fac legatura intre orase. Ca amenajare peisagistica, structurile/intaririle din pamânt impotriva inundatiilor alterneaza cu o serie de parcuri inserate in teritoriu si cu un numar de spatii publice, destul de lipsite de valoare si de semnificatie. Daca centrele urbane compacte se bucura de spatii publice care acopera necesitatile sociologice ale unui mic oras, noile extensii sunt lipsite de spatii comune adecvate, care sa raspunda dezvoltarii teritoriale si lipsei de densitate.

Arhitectura de vacanta trebuie sa difere fundamental de cea urbana. Destinata a-i adaposti pe cei care fug de oras, de asfalt, de culori, de aglomeratie, de dialogul rastit intre o cladire si alta, ea trebuie sa fie deopotriva interesanta si discreta, odihnitoare, dar nu repetitiva, vesela si calma, protectoare si deschisa. Conceptul arhitectural de organizare a unitatilor de cazare pe parter, de-a lungul unui culoar iluminat printr-o serie de alveole orientate spre terasa exterioara, astfel incåt fiecare camera are acces spre suprafata inierbata, se dezvolta apoi intr-un joc liber al volumelor cu acoperire in panta, cu simpla sau dubla inaltime.
Corpurile mai scunde sunt ocupate de camerele simple, in timp ce volumele inalte adapostesc apartamente cu dormitorul in supanta si terasa proprie la etaj. Desi domina plinul, iluminarea spectaculoasa si in continua schimbare creeaza o senzatie foarte placuta de caldura si de aer curat. Pardoselile, peretii, tavanele, tåmplariile, finisajele exterioare sunt realizate din lemn de rasinoase, lacuit natur.
Pentru contrast, in unele camere apar si placari tencuite in alb, o suprafata rece si calma raportata la textura agitata si cu noduri a lemnului natur. Receptia, restaurantul cu terasa, salonul cu semineu sunt realizate din combinatii de lemn si tencuiala. Corpurile de iluminat interioare, in general albe si simple – liniare, cilindrice sau sferice, sunt suficiente pentru a crea o iluminare arhitecturala spectaculoasa pe timpul noptii, lemnul coloråndu-se parca in oranj.

Dupa criticii automobilului, infrastructura rutiera presupune anual importante investitii publice, desfigureaza peisajul, denaturalizeaza teritoriile si ameninta ecosistemele, irosind resurse naturale si creative care, investite în mijloace de transport alternative sau publice, ar permite crearea unor retele de deplasare eficiente si durabile. Automobilul este considerat, de asemenea, si sursa de poluare sociala, cei mai saraci si cei mai fragili fiind direct afectati de problemele legate de automobil si infrastructura rutiera (zgomote, accidente, ocolisuri, segregare etc.). Chiar daca, fervent criticat, automobilul este si va ramâne un obiect tehnologic formidabil, aflat în continua evolutie. Este un obiect simbolic, indispensabil multora pentru a satisface nevoia de deplasare zilnica, un obiect-masura al vremurilor noastre.
In contextul actualei „crize” a automobilului si al interesului crescând pentru sisteme si procese, infrastructura, ca instrument de generare a formei urbane, revine în discursul arhitectural contemporan. Se desfasoara, in prezent, activitati de cercetare ce considera infrastructura un element fundamental pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta orasele contemporane: suprapopulare, densitate, consum de resurse, poluare, congestionare, privatizare crescuta etc.

Dupa o liniste aproape resemnata, Clujul revine cu forte noi: la Bienala din 2008, majoritatea premiilor au fost impartite de birourile Planwerk si SKBD, fara a mai aminti de celelalte proiecte inscrise in concurs. Daca primii sunt deja recunoscuti pentru preocuparea fata de spatiul public, despre mai tinerii lor colegi nu se stiu prea multe lucruri. Asa ca i-am invitat pe Attila Kim, Tiberiu Bucsa si pe Ada Diaconu sa ne povesteasca despre proiectele lor, despre orase si despre natura, despre generatii si dorintele lor.

"Nivelul la care am ajuns sa lucram este acela de proiecte medii, mai degraba spre mici decât medii spre mari. Nu excludem însa nici colaborarea cu alte persoane sau alte birouri pentru a lucra la proiecte mai mari. Ne propunem însa mai multe participari la concursuri de arhitectura, iar în general ne dorim sa mentinem controlul asupra calitatii elaborarii tuturor proiectelor si a implementarii lor."