O aditie recenta pe lista destinatiilor „hot” din Soho, cel mai trendy cartier londonez, este restaurantul cu specific oriental Inamo. Designerii de la Blacksheep au ales DuPont™ Corian® pentru a oferi personalitate unui spatiu care aduce la un loc cele mai apreciate „exporturi” ale continentului asiatic: bucataria si inovatia tehnologica.
Soho este un Babilon al timpurilor noastre, reunind legendarul pub Red Lion – a carui influenta, indirecta, ce-i drept, asupra istoriei ultimelor decenii se face inca simtita – o serie de cluburi pe scena carora s-au lansat cele mai mari nume ale muzicii contemporane, dar si locuri-statement, pe care inovatia si experienta spatiala le transforma intr-un adevarat spectacol. Inaugurat in toamna anului trecut, restaurantul Inamo din Londra ofera clientilor sai un meniu pe care, alaturi de delicatesele orientale, figureaza tehnologia de ultima ora. Experienta Inamo este unica, datorita ingeniosului sistem pentru comenzi, care le permite clientilor sa interactioneze direct cu ceea ce se intampla in bucatarie. Mesele, realizate din DuPont™ Corian®, in nuanta Glacier White, sunt prevazute cu un design grafic remarcabil si, la o simpla atingere, prezinta imagini ale „creatiilor” bucatarului-sef, in marime naturala. Prin folosirea unui ecran de tip touchpad, clientii pot „naviga” prin acest meniu virtual, trimitand comenzile direct catre bucatarie. Dar inovatia nu se opreste aici. Fiecare masa poate fi „personalizata”, prin selectarea modelului preferat pentru „fata de masa virtuala”, obtinand ambianta dorita. De asemenea, clientii ii pot spiona pe bucatari prin intermediul unei camere web, se pot juca sau pot chema un taxi, totul fara sa fie nevoie sa se ridice de la masa. Suprafata high tech a meselor reprezinta „panza” ideala pentru proiectii si, in acelasi timp, constituie in sine o suprafata atragatoare, care isi pastreaza aspectul in timp.
„Responsabila” pentru acest design spectaculos este firma britanica (la nivel geografic) si internationala (in ceea priveste ideile si capacitatea de inovare) Blacksheep. Departe de a fi o „oaie neagra” in lumea designului, Blacksheep se ocupa cu crearea de branduri si spatii unice, propunand solutii care intrec orice asteptari. Conceptul Inamo se bazeaza pe patru cuvinte cheie: caldura, vitalitate, farmec si dramatism, urmarindu-se echilibrarea aspectului high tech prin crearea unui spatiu primitor, cu o personalitate puternica. Estetica moderna a DuPont™ Corian® se potriveste perfect acestui tip de local, unde mesele interactive reprezinta o componenta importanta a experientei.
Pentru Inamo, firma Blacksheep a fost nominalizata la categoria Gourmet in cadrul editiei 2009 a Premiilor pentru Design si Inovatie oferite de Condé Nast Traveller. Gratie ideilor inovatoare ale designerilor, Inamo trece dincolo de statutul unui restaurant „clasic” devenind un concept-place, unde experienta si interactiunea cu spatiul sunt la fel de importante ca o masa sofisticata.

Stim ca marii compozitori de muzica clasica vin din Austria, la fel cum ceasornicarii vin din Elvetia si zidarii sunt armeni. Cei mai buni bancheri sunt evrei, balerinele sunt rusoaice si mafiotii, sicilieni. Iar atunci cand ai nevoie sa mariti arhitectura cu o arta sau stiinta complet diferita, vor fi intotdeauna la indemana arhitectii olandezi. Dupa o casnicie fantastic aranjata intre design si diagrame matematice, in cazul casei Moebius, Ben van Berkel si Caroline Bos isi indreptau atentia asupra etern uzitatei relatii dintre arhitectura si muzica. Ilustrarea de tema pentru o noua cladire a Universitatii de Arte din Graz miza pe doua concepte generatoare de forma: spirala, ca element organizator, si tranzitia de la organic spre ortogonal, botezata „blob-to-box model”. Pe parcursul proiectarii, nu multe premise au ramas in picioare, dar cele doua au ramas puternic vizibile si in momentul deschiderii oficiale, 10 ani mai tarziu. Dar, sa o luam cu inceputul.
Conducerea sus-numitei universitati, mai precis, facultatea de muzica, visa, de prin 1963, la o extensie pedagogica pentru studenti, o cladire in care ei sa fie liberi la experiment, sa aiba o interfata reala cu publicul si sa constituie, prin insasi arhitectura sa, o declaratie rasunatoare in fata altor scoli de muzica. Asa a aparut cladirea Mumuth, adica Haus für Musik und Musiktheater, in urma unui concurs international din 1998, castigat de UNStudio. Noua ani mai tarziu, in subconstientul oricarui vizitator apare cu litere de foc expresia „dialog direct intre muzica si arhitectura”. Dar, ce inseamna „dialog direct”? Nu ma voi lansa in metafore ieftine, afirmand ca „peretii canta” sau ca „spatiul este armonios”, pentru ca, asa cum am zis mai devreme, olandezii sunt mai subtili decat atat.
Plonjand putin in apele tulburi ale teoriei, nu e greu de observat ca tipologia functionala de teatru/sala de concert integreaza doua tipuri foarte diferite de spatii – cel extrovertit al foyerului si cel introvertit al salii. Principala problema a proiectantului este racordul dintre cele doua, felul in care vizitatorul stabileste legatura intre ele si cum se face tranzitia. |n aceeasi masura, orice cutie in care incap multe functiuni mai mici, ce trebuie armonizate intre ele intr-un spatiu amplu pentru un public felurit, are nevoie de un dialog intre obiectele continute si ambalajul lor, infatisat in oras. Van Berkel vine cu o rezolvare eleganta: spirala organizatoare este o modalitate de a fluidiza spatiul si a suda functiuni diferite, de la sali de repetitie la foyer sau sala de concerte, si forme diferite – inchideri verticale, plansee etc. Respectivele plansee se desfasoara, se desira in panglici tridimensionale ce fac legatura de la nivel la nivel si intre diferite tipuri de spatii. Aceasta legatura nu e una intamplatoare, ci este chiar scara intr-o oarecare spirala, reminiscenta a conceptului initial de organizare, „spring structure”. Aceasta structura functioneaza in arhitectura cladirii cumva similar serialismului din muzica. Tehnica dodecafonica folosita de compozitori opereaza cu un sir de tonuri repetitive care, desi alterate de-a lungul piesei, se regasesc la baza intregii compozitii si ii confera unitate. Felul in care spirala integreaza plansee, pereti si spatii, dupa care se „rup” in alte spirale mai mici, dar similare, se leaga direct de influenta muzicala din design. Linia descrisa de intregul conglomerat, pe masura ce fuzioneaza in scara foyerului, este unificatoare si parcurge intregul spatiu interior al cladirii, pe ea fiind atarnati „la uscat” pereti de beton, sticla, instalatii, ca niste rufe pe o franghie extrem de complicata.
De fapt, nici nu surprinde ca van Berkel si-a ales un simbol public pentru un astfel de rol, in fond, scara fiind cartea de vizita si punctul focal al oricarei opere ce se respecta. Daca ne gandim la Frank Lloyd Wright si casele sale de preerie, unde semineul avea rolul central, se poate face o analogie frugala intre cele doua moduri de a vedea proiectul. Totusi, daca in casele lui Wright – adica temple ale domesticului – semineul „aduna si stabiliza” casa, ca element vertical si traditie simbolica a unitatii familiale, aici, fiind vorba de un spatiu cat se poate de public, elementul important, cu continuitate verticala si efecte plastice, este tocmai scara din foyer. Eterna scara de la opera, inflorind intotdeauna jovial in holul principal, acolo unde, in acelasi timp, observi, dar mai ales esti observat, nu se potriveste defel unui astfel de spatiu, ce-i drept, elegant, aproape fastuos, dar departe de frivolitatea burgheza a Operei lui Garnier. Dispar rampele late cat pentru o turma intreaga de „lume de societate”, dispar efectele baroce al caror dramatism il intrece pe cel al tragediei de pe scena si, bineinteles, dispare si exhibitionismul incarcat al decoratiunii baroce sau rococo. Esenta scarii din foyer este tocmai aceea de a anima spatiul intrarii, de a articula nivelurile insiruite pe verticala si de a ademeni umilul spectator la o plimbare prin cladire. Sa ne imaginam perechi dupa perechi de „Hansel si Gretel” austrieci, care merg brat la brat spre primul etaj, ademeniti de la un pas la altul cu firimituri de design. Scara sustine, de altfel, exact ideea persistenta in toata cladirea, aceea de curgere, modelata prelung cu un cleste de sticlar si punand in legatura, organic, functiuni, niveluri, tipuri de public. Vorbind despre forma, merita amintit din nou conceptul de „blob-to-box”. Formele de la interior, fiind fluidizate, rasucite, contorsionate, in buna traditie UNStudio, au nevoie de un racord cu invelisul exterior, de o forma destul de „cuminte”. Fatada reala a cladirii fiind ascunsa dupa acest ecran cvasiparalelipipedic, devine deodata important spatiul de racord dintre cele doua – si aici incepem discutia despre motive muzicale. Cel mai evident dintre mijloace este repetitia, intrucat la interiorul
plasei lucioase de pe fatada, arhitectii au aplicat o textura speciala, vizibila de oriunde, din exterior sau interior, dar perceputa diferit. Textura este repetitiva, fara a fi un pattern anume, fiind pur si simplu mai densa local in elemente, sau mai rara, dupa reguli stabilite prin armonii muzicale. Adica matematice. Adica... am ajuns la concluzie si ea e simpla, dar indeajuns de dramatica incat sa imi inchei articolul cu ea si sa ramaneti macar putin pe ganduri: legatura dintre muzica si arhitectura, magistral stabilita de Ben van Berkel in Mumuth este matematica, de la algoritmi de repetitie la geometrie simbolica, la proportii si, mai ales, armonie – concept pur matematic, intrebati-l pe Fibonnacci.

Cl~dirile Unu {i Doi ale complexului Sema ParK, un ansamblu de birouri, comer} {i locuin}e care urmeaz~ s~ se dezvolte pe cheiul raului Dambovi}a pe terenul fostei fabrici Sem~n~toarea, sunt primele realizate {i constituie |n primul rand un semnal, |ntrucat sunt amplasate cel mai aproape de cursul apei {i de punctele principale de acces – rutier {i pietonal (metrou), dar {i un viitor reper de identificare vizual~ pentru tot ansamblul.
Complexul este construit pe o mare dal~ urban~, ridicat~ la jum~tate de nivel deasupra solului, sub care se g~sesc cele dou~ etaje ale parc~rii subterane comune.
Retrasa fata de aliniamentul Splaiului – un gest obligatoriu pentru un volum de o asemenea amploare, atat din punctul de vedere al perceptiei, cat si in scopul de a crea un prospect mai amplu al cursului de apa si al circulatiilor adiacente, cladirea Doi isi expune fatada vitrata intinsa pe circa 100 de metri de-a lungul malului. Compusa din trei elemente principale, fatada spre Splaiul Independentei castiga forta prin echilibrul dinamic al celor trei volume: la baza, pe toata lungimea, este dispus un corp alungit care lasa privirea sa gliseze, peste acesta fiind asezate un volum inalt de proportie patrata care ajunge la P+15 si un alt volum mai scund, alungit, iesit in consola pe o distanta remarcabila, cu atat mai mult cu cat aspectul general al acesteia este minimalist, fara rigidizari sau contravantuiri vizibile.
La parter, volumul aflat la baza este scindat de un gang prin care se accede la aleea dintre cele doua cladiri paralele si la cladirea Unu. Dezvoltata pe o inaltime de P+6, aceasta din urma este gandita ca un ansamblu de trei corpuri dispuse in forma literei „E”, la distante egale, cele doua spatii dintre volumele construite fiind tratate diferit. |n vecinatatea zonei de sosire a gangului care traverseaza prima cladire, dar nu in continuarea acestuia, este amenajata peisagistic o gradina cu vegetatie joasa plantata in forme organice, partial descoperita si partial acoperita de corpul de cladire care leaga la etaj cele trei volume separate la parter. Faptul ca aceasta a doua trecere, mult mai ampla si mai eleganta decat cea din cladirea Doi, nu se gaseste in continuarea primului gang, ci adiacent, ajuta la coeziunea ansamblului prin recunoasterea cladirii din planul secund ca ecran – cap de perspectiva, indicand astfel ca traseul se opreste la cladirea Unu inainte de a patrunde in interiorul ansamblului Sema Park.
Partea de gradina deschisa, dar acoperita este ambientata prin corpuri de iluminat care anima spatiul, pozitionate aleatoriu la intradosul placii de la etajul intai, precum si de-a lungul liniilor sinuoase ale aleilor pavate. Acelasi joc este repetat si la interior, unde, in zona receptiei, culorile si texturile reci si vitrate in culori verzui sunt contrabalansate de corpurile de iluminat liniare, suspendate, care urmeaza intr-o dezordine aparenta acelasi traseu pe care il parcurg si utilizatorii pe drumul spre birouri.
Al doilea interspatiu dintre lamelele „E”-ului este tratat diferit, si anume ca un atrium interior, acoperit de un luminator de proportii generoase, din sticla clara. Spre deosebire de gradina, acesta continua la toate nivelurile cladirii, fiind in acelasi timp un spatiu public de intalnire, cat si un mare cub luminos spre care se orienteaza nivelurile de birouri. Fiind tratat auster, mai mult mineral decat natural, acesta satisface nevoia de exteriorizare si de stabilire a unor contacte sociale intre utilizatorii ansamblului, spre deosebire de gradina din pozitia simetrica lui, care favorizeaza intimitatea si singuratatea ce trebuie sa existe mereu ca optiune intr-un spatiu de lucru unde angajatii sunt permanent expusi vizibilitatii permanente.
Spatiul dintre cele doua cladiri, de proportii corecte pentru a constitui un respiro (de latime egala cu inaltimea cladirii celei mai joase), este o alee pietonala la capetele careia se gasesc cele patru intrari carosabile in parcarea subterana; orientarea favorabila a acesteia (est-vest) permitand luminii soarelui sa patrunda la orice ora a zilei, evitandu-se astfel transformarea acesteia intr-o zona terna, umbrita in permanenta. La aceasta contribuie si inaltimea redusa a cladirii Unu, deoarece umbra ei nu ajunge niciodata sa acopere intreaga latime a aleii. |n schimb, cladirea Doi umbreste destul de puternic aria dintre fatada si cursul apei, ceea ce e acceptabil, deoarece in general parcurgerea pietonala a Splaiului in timpul verii este relativ neplacuta din cauza insoririi puternice si a absentei vegetatiei.
Tot din considerente de eficienta termica si confort, fatadele expuse permanent luminii solare sunt prevazute cu brise-soleil-uri si jaluzele interioare de culoare alba, in timp ce fatada nordica se prezinta intr-o totala transparenta, vitrata complet, dand o nota de sinceritate arhitecturii si atragand atentia si privirile spre interiorul ansamblului, ceea ce este de dorit pentru o cladire-semnal, care constituie in acelasi timp o poarta de acces spre centrul complexului. O arhitectura din straturi succesive sau cu prea multe elemente metalice pentru protectie solara pe aceasta fatada ar fi imprimat un aspect rebarbativ cladirii, iar tendinta fireasca a trecatorului ar fi fost de a o depasi, in timp ce, astfel, fatada invita la trecerea de partea cealalta a ei si continuarea periplulului prin intregul Sema Park.
Primele doua cladiri ale ansamblului sunt, asadar, o prezenta extrem de puternica si dominanta pentru aliniamentul Splaiului, insa faptul ca polarizeaza interesul si ordoneaza o zona destructurata este un plus pentru dezvoltarea viitoare a orasului in aceasta directie.

Simboluri ale unor anumite comunitati si, mai general, ale societatii in care se gasesc, pietele publice joaca un rol fundamental in viata oraselor, imbinand multiple functiuni, de la cele comerciale pana la cele profund simbolice. Atat stilurile arhitecturale care le definesc, cat si activitatile care se desfasoara in aceste spatii difera de la oras la oras, in functie de obiceiurile locale, de cultura si religia locului respectiv, existand, totusi, un concept unificator. Din acest punct de vedere, Parisul si Londra constituie un exemplu reprezentativ.
|n timp ce în primul oras pietele au fost destinate exclusiv experientelor publice, nefacând parte din tesutul urban de locuire, în cel de-al doilea, multe dintre pietele publice au avut si rolul de gradini semi-private pentru locuitorii cladirilor rezidentiale din apropiere sau au avut o importanta dimensiune comerciala. De altfel, Londra este orasul care exemplifica poate cel mai bine relatia dintre pietele publice si dezvoltarile rezidentiale. Iar acest tip de organizare, mai dinamica si mai deschisa unor modificari in acord cu vremurile, i-a permis sa-si reinventeze continuu spatiul public. Ultimul capitol al acestei lungi istorii este reprezentat de planul de dezvoltare al primarului Ken Livingstone, care si-a propus sa creeze sau sa reabiliteze, dupa caz, nu mai putin de 100 de spatii publice ale Londrei. Programul a inceput in 2001 si se afla deja in cea de-a treia faza, proiectele realizate in aceasta perioada bucurându-se de un real succes (fiecare dintre ele a imbunatatit semnificativ calitatea vietii in zona respectiva si, impreuna, pe cea a orasului). Printre cele mai apreciate se numara reamenajarea pietei centrale din Barking, un proiect care a primit anul trecut Premiul European pentru Spatiu Public Urban, autorii sai devenind astfel primii britanici care se bucura de aceasta distinctie.
Proiectul realizat de tânarul birou de arhitectura muf, finalizat in 2008 cu un buget de peste 2 milioane de lire sterline, a regândit un spatiu urban complex aflat la intersectia a mai multe institutii: primaria, o biblioteca publica, o facultate din cadrul University of East London si un centru comercial. Conceput pentru a genera un centru multifunctional, proiectul a fost implementat in doua etape: prima a presupus extinderea si renovarea Bibliotecii Centrale Barking si transformarea acesteia intr-un Centru de Educatie Continua (Lifelong Learning Centre), iar a doua a avut in vedere construirea a 200 de apartamente, distribuite pe 6 etaje, chiar deasupra cladirii centrului, cu acces la o curte interioara, amenajata corespunzator. Una dintre cele mai mari provocari de inginerie ale proiectului a fost verificarea structurii cladirii bibliotecii pentru a vedea daca mai poate sustine inca 6 nivele. In urma studiilor, a fost gandit un ansamblu complex de stalpi de beton care sa preia fortele rezultate din corpul adaugat si care se transforma la nivelul pietei existente intr-o arcada de 8 metri inaltime, ca un traseu pietonal. De-a lungul acestei arcade au fost amplasate candelabre de mari dimensiuni, realizate de celebrul designer Tom Dixon, suspendate la 4 metri inaltime, iar pentru pavaj au fost folosite placi ceramice cu motive geometrice.
De-a lungul sediului Primariei, la nivelul solului, arhitectii de la muf au folosit dale mari de granit roz, iar la unul dintre capete se gaseste o aglomerare de flori, caramizi si obiecte gasite. Aceasta interventie e completata de un peisaj de movile, elemente din lemn si banci, inserate discret in portiunea dintre cladirile existente. Acestora li se adauga un spatiu verde, rezultat prin plantarea a 40 de copaci, care, fara a fi un loc de joaca propriu-zis, poate fi folosit in „scopuri” ludice.
Proiectul de reconfigurare a pietei se remarca prin puterea de a absorbi mai multe tipuri de spatii intr-un tot unitar si prin grija pentru adaptarea la identitatea culturala a locului. Chiar daca ii pot fi aduse unele observatii legate de configurarea spatiala a zonelor publice, proiectul constituie un exemplu reusit de regenerare urbana si sustine puternic programul oficial al Primariei.

Celebrul designer olandez Marcel Wanders s-a ocupat de amenajarea noului magazin din reteaua de lux Villa Moda, deschis recent in Bahrain. Pentru inspiratie, designerul s-a intors spre traditia Orientului Mijlociu, concepand interiorul magazinului ca pe un „souk” – bazar multicultural si labirintic care amesteca vechiul si noul, diversitatea si intimitatea, unde fiecare cumparator poate gasi ceea ce doreste si chiar mai mult decat atat.
Astfel, Villa Moda apare ca un Turn Babel al designului vestimentar, al carui rol nu este de a separa, ci de a aduce la un loc nu atåt branduri, cåt oameni pasionati de frumos. Viziunea lui Marcel Wanders reflecta fascinatia europeana fata de misterele Orienului apropiat, iar magazinul Villa Moda reprezinta punctul in care mirajul Orientului intålneste mirajul lumii haute-couture. Zgomotul si forfota souk-ului propriu-zis sunt inlocuite de o atmosfera discreta, distinsa påna la solemnitate, unde manechinele, prezentånd creatiile celor mai mari nume din industria modei, sunt tratate cu o deferenta demna de exponatele dintr-un muzeu.
Wanders inlocuieste vårtejul de culori din traditionalul bazar cu un decor alb-negru, alegånd sa lase formele sa vorbeasca pentru sine. Vitrina high tech, unde hexagonul este forma dominanta, nu il pregateste cu nimic pe cel care intra in magazin pentru ce urmeaza sa descopere la interior: un amestec eclectic, o contopire intre Orient si Occident, unde motivele florale care impodobesc peretii, fie ele in relief, fie pictate, dovada si faptul ca pot fi interpretate ca o aluzie la Art Nouveau-ul european sau ca o perspectiva „vestica” asupra artei arabe. Impresionantele „perdele” din globuri albe, acoperind peretii de sus påna jos, fac aluzie la traditionalele margele colorate care, in cadrul unui bazar, marcheaza trecerea din exterior spre interior. Eleganta hainelor din vitrina contrasteaza cu aspectul straniu al manechinelor albe, amintind de atmosfera barului Korova din filmul lui Stanley Kubrick, „Portocala mecanica”. In ceea ce priveste mobilierul ales, piesele sunt negre, discrete, pentru a scoate in evidenta elementele decorative „dantelate”, marca a stilului Marcel Wanders.
Noul magazin, amenajat in cadrul World Trade Center din Bahrain, a fost inaugurat cu ocazia Forumului de Design din Dubai de catre seicul Majed al-Sabah, fondatorul Villa Moda si unul dintre cele mai importante nume din sfera designului vestimentar in Orientul Mijlociu. El figureaza printre proiectele care concureaza la editia din 2009 a Premiilor pentru Inovatie si Design, oferite de prestigioasa publicatie Condé Nast Traveller.