18 Aprilie, Ziua Mondială a Monumentelor. 2012 Patrimoniul Mondial
În 1982, la propunerea ICOMOS (Consiliul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor), UNESCO a declarat ziua de 18 Aprilie ca Zi mondială a monumentelor. De atunci, în fiecare an, în 18 Aprilie se celebrează, pe plan internaţional, o temă legată de patrimoniul construit. Anul acesta, având în vedere că în noiembrie se vor împlini 40 de ani de la adoptarea de către UNESCO a Convenţiei pentru Protejarea Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural, tema aleasă este Patrimoniu mondial şi dezvoltare durabilă: rolul comunităţilor locale. Dincolo de perceperea Listei Patrimoniului Mondial ca cea mai de succes iniţiativă a UNESCO – Convenţia a fost semnată de 188 de State şi a generat înscrierea pe Lista Patrimoniului Mondial a 725 de obiective culturale, 183 de obiective naturale şi 28 de obiective mixte, culturale şi naturale – tema Patrimoniu Mondial cheamă la o privire în profunzime asupra contribuţiei siturilor patrimoniului mondial la dezvoltarea durabilă şi la îmbunătăţirea calităţi vieţii. De asemenea, invită la o reflecţie asupra participării în procesul de identificare şi monitorizare a bunurilor din Lista Patrimoniului Mondial a comunităţilor locale, la înţelegerea, de către acestea, a semnificaţiilor valorii universale excepţionale a Patrimoniului Mondial.
În acest context, este îmbucurător faptul că în ultima perioadă, în România, ţară ce are în Lista Patrimoniului Mondial 6 poziţii de patrimoniu cultural cu 30 de localităţi, există două comunităţi locale, Sibiu şi Târgu Jiu, care, prin decizia şi acţiunea consiliilor locale şi a primarilor, se preocupă de promovarea patrimoniului lor cultural în Lista Patrimoniului Mondial. Este vorba de refacerea dosarului de nominalizare în Lista Patrimoniului Mondial a centrului istoric al Sibiului şi de elaborarea dosarului de nominalizare şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru protejarea patrimoniului monumental brâncuşian de la Târgu Jiu.
Astăzi, cca 100.000 de români trăiesc în localităţi care poartă emblema UNESCO – Patrimoniu Mondial. Alte câteva sute de mii vizitează anual aceste localităţi. Impactul semnificaţiilor profunde ale valorilor patrimoniului mondial, chiar acolo unde el există, pare însă a se termina la marginea localităţilor cu monumente UNESCO. Rolul de exemplu pentru gestiunea şi întreţinerea monumentelor, indiferent de valoarea lor internaţională sau locală, rol pe care trebuie sa-l joace siturile patrimoniului mondial UNESCO, este încă redus. Exemplaritatea intervenţiilor de conservare, restaurare şi punere în valoare a monumentelor UNESCO, având rol metodologic pentru întreaga activitate în domeniul patrimoniului, este încă doar un deziderat. În România nu există, deocamdată, o bază de percepere socială largă a rolului şi semnificaţiilor patrimoniului construit, fie el de importanţă locală, regională ori naţională. Nici deciziile politice naţionale şi nici acţiunea administrativă locală nu generează o abordare în sensul prevăzut de Convenţia Patrimoniului Mondial, care cere statelor membre să adopte politici care să asigure patrimoniului cultural şi natural un rol pe care îl merită în viaţa contemporană. Integrarea măsurilor de protejare a monumentelor istorice în cadrul programelor de amenajare a teritoriului, urbanism şi dezvoltare, cerută de Convenţie, se sfârşeşte la cuprinderea monumentelor istorice în programele de finanţare europene, de dragul punctajului superior asigurat de acestea. Patrimoniul cultural naţional este perceput de factorii de decizie fie drept un element care mai degrabă încurcă în activităţile de dezvoltare urbanistică, unde linia dreaptă a traseelor se loveşte de monumente de arhitectură sau situri arheologice, fie un impediment pentru extragerea şi a ultimelor resurse strategice ale ţării. În cel mai bun caz, este o resursă turistică pentru uzul străinilor şi nicidecum o valoare fundamentală a identităţii şi dezvoltării echilibrate şi durabile a comunităţilor.
Patrimoniul Mondial, inclusiv cele 30 de ipostazieri ale sale din România (cărora sperăm să li se adauge, în curând, şi Sibiu, Tg. Jiu şi Roşia Montană) trebuie să fie purtătorii schimbării de paradigmă a relaţiei dintre cetăţenii şi administraţiile României şi moştenirea trecutului; o schimbare de paradigmă către o asumare de responsabilitate nu doar în numele trecutului, înţeles prin marile sale evenimente şi personalităţi, ci o asumare de răspundere în numele viitorului. Este încă o dată de citat John Ruskin care, în 1849, întrevedea în lucrarea sa The Seven Lamps of Architecture conceptul de dezvoltare durabilă bazat şi pe rolul patrimoniului construit: „Dumnezeu ne-a împrumutat pământul pe durata vieţii noastre: este o mare responsabilitate. Ea aparţine atât nouă cât şi celor care vor veni după noi, şi ale căror nume sunt deja scrise în Cartea Creaţiei. Şi nu avem niciun drept, prin ce facem sau neglijăm, ca să-i penalizăm sau să-i privăm de vreun drept pe care ar fi putut să-l aibă moştenire din partea noastră. (…) “.
conf. dr. arh. Sergiu NISTOR
Preşedinte ICOMOS România