48 de paşi… cu Vlad Eftenie
Pe 27 aprilie, Librăria Engleză Anthony Frost a găzduit o expoziţie concept de fotografie – „La faţa locului. Cotidian şi efemer în 48 de paşi”, semnată de arhitectul Vlad Eftenie. Cartea şi imaginea s-au întâlnit într-un eveniment care a stat sub semnul poeziei urbane a Bucureştiului şi a efemerului, iar noi am profitat de ocazie pentru a-l provoca pe autor să ne povestească despre parcursul carierei sale fotografice, despre pasiuni, dorinţe şi noi proiecte.
Viorica Buică: Pentru un absolvent de arhitectură, relaţia mai strânsă cu fotografia este una normală (sau măcar uşor de înţeles). Ce te-a determinat însă, în loc să te concentrezi pe obiecte arhitecturale, să dedici serii întregi de fotografii vieţii urbane, „rătăcirii pe care o multiplică şi o reuneşte oraşul”, cum afirmă Michel de Certeau?
Vlad Eftenie: Parcurgerea anilor de studii de arhitectură a aşezat un clopot transparent în faţa privirii mele de absolvent, încă fragede, în ceea ce priveşte fenomenul arhitecturii. Concentrarea asupra unor proiecte extrem de interesante poate avea în facultate darul de a te ajuta să construieşti o gândire. Cu diploma în buzunar şi dornic de a face arhitectură, aşa cum ai învăţat că se poate, ai o primă ezitare: lumea reală e complet diferită de ceea ce credeai tu. De la beneficiari la legislaţie, de la limitări structurale până la cele financiare, îţi dai seama la un moment dat că îţi lipseşte ceva, deşi aveai impresia că eşti pregătit de start, în formă şi plin de energie. Concentrat să înveţi să faci arhitectură, concentrat pe concept, planuri, secţiuni şi faţade la scară, îţi dai seama că nu cunoşti celelalte elemente esenţiale ale ecuaţiei: pe tine însuţi şi lumea în care urmează să îţi pui amprenta. Fotografia a apărut pentru mine după absolvirea facultăţii. În timpul anilor de studii, aparatul nu mi-a spus nimic. Fotografiam sec şi raţional în excursiile de studii sau în vizită la sit, micul compact pe film era un accesoriu fără glas. Cu siguranţă era trist, pentru că nu însemna mult mai mult decât creionul preferat cu mină 4B sau decât trusa Richter care se transmite din tată în fiu.
Odată cu conştientizarea necesităţii – ca arhitect – de a cunoaşte lumea înconjurătoare, mersul său şi oamenii, fotografia a devenit un partener de descoperire pas cu pas a unei lumi care a început, cu fiecare cadru, să clarifice parcă fiecare pixel al câmpului vizual. Am realizat faptul că studiile de arhitect mă ajută să pot decodifica oraşul, aparatul foto fiind acum un instrument cu care se pot parcurge conştient şi concomitent spaţiul şi timpul, lumina şi oamenii, raţiunea şi emoţia, gândul şi trăirea. Ingrediente magice ale cunoaşterii de sine şi a lumii dimprejur.
Este doar o aparenţă orientarea preponderent fotografică a activităţii mele. Fotografiind, cercetând oraşul şi oamenii care îl locuiesc şi îl modelează după chipul şi asemănarea lor, pornind de la un banal pas în cadrul cotidian, îmi deschid ochii, mintea şi sufletul pentru o viziune arhitecturală mai cuprinzătoare, mai conştientă de devenirea societăţii, de transformările oraşului. Învăţând să comunic prin imagine, mai accesibilă şi mai „apetisantă”, gestul de arhitectură îşi păstrează sobrietatea tăcută a actului profesional temeinic.
Complementar activităţii de atelier prin care încerc să ajut studenţii arhitecţi să îşi formeze o gândire arhitecturală, am structurat şi susţin cursul de fotografie de arhitectură prin care intenţionez să-i ajut încă dintr-o fază incipientă să devină conştienţi de mutiplele faţete ale lumii înconjurătoare, păstrând o privire atentă şi în exterior.
V.B.: Au existat anumiţi fotografi cunoscuţi, personalităţi care ţi-au ghidat căutările în spaţiul urban? Cum se articulează pentru tine o fotografie bună? (o simţi înainte de a apăsa butonul sau se conturează/detaşează în selecţia de acasă)?
V.E.: Răspunsul pate fi dezarmant: NU (cu litere mari). Şi este determinant pentru poziţia mea constantă în faţă acestei chestiuni. Prin extrapolare, chemarea de a cunoaşte şi de a deveni vine dinlăuntru. Există voci care te cheamă fără să poţi înţelege mereu ce îţi spun. Poate nici nu ştiai că ele există. Ideal este ca noi să fim propriii noştri ghizi în ceea ce priveşte orice căutare. Nu-ţi poate spune nimeni cum să devii tu, cine eşti şi ce-ţi place să faci. Afli singur sau nu afli niciodată.
Ideal – este doar o părere personală – este ca în căutarea propriului eu să nu depinzi de reţete din afara ta. Nu ai cum să devii tu, dacă tinzi doar spre un model, şi acela înţeles parţial. .
O „fotografie bună” este un concept relativ. Când devine bună o fotografie? Când tehnic este impecabilă? Ciudat, şi parcă tot îi lipseşte ceva pentru a fi şi atractivă. Probabil când inspiră privitorul, când conchide o reţetă alchimică de echilibru, armonie şi capacitate de evocare poetică a unui dat aparent banal. Fotografia de arhitectură poate fi considerată un gen sec şi raţional care îşi află cu greu resorturi poetice, genul fiind orientat spre mijlocirea realistă a formei. Din proprie experienţă, genul amintit aici va suferi mereu de un mic neajuns, şi anume acela că nu va putea niciodată să înfăţişeze forma de arhitectură în măsura în care aceasta poate fi parcursă la faţa locului prin intermediul simţurilor. Şi atunci îţi dai seama că mai trebuie ceva pentru ca fotografia de arhitectură să se apropie de realitate. Cred că ingredientul magic poate fi în acest caz umanismul, element pe care fenomentul arhitectural trebuie să-l conţină în orice formă, atât prin gândire, cât şi prin reprezentare, în ultimă instanţă.
O fotografie devine „bună” şi în funcţie de context. Îmi concentrez întreaga trăire artistică pentru ca doza de „bun” să capete formă încă din clipa declanşării, experienţa fotografică solicitând printr-o adevărată „imersiune” toate simţurile. Atunci când intri în rezonanţă cu ceea ce se întâmplă împrejurul tău, când simţi că devii una cu subiectul fotografiat, doza de „bine” sublimată prin trăirea emoţională intensă a momentului se transferă natural şi produsului vizual. Emoţia naşte natural emoţie, un fapt esenţial pe care l-am descoperit în căutările mele. Arhitectul nu ar trebui să se teamă să se emoţioneze profund în faţa vieţii oraşului.
V.B.: Fotografiile tale au mai totdeauna acea doză de inedit ce ţine de surprinderea „momentului decisiv”. „Ieşitul în oraş“ a ajuns să fie intrinsec legat de aparatul de fotografiat?
V.E.: Pot spune că am căpătat (încă) o deformare profesională – aceea de a vedea fotografic. Ies pe stradă şi, chiar dacă îmi propun sau nu, văd în jurul meu cadre fotografice. Surprinderea efemerului cotidian este pentru mine un subiect care-mi solicită constant activitatea fotografică. Am aflat, în timp, că o fracţiune de secundă poate fi mai intensă decât o oră sau o zi întreagă, că ea poate aduce – din infinitatea de planuri care formează realitatea urbană, într-un anumit loc şi moment, privind din unghiul potrivit şi fiind pregătit în faţa imprevizibilului, a întâmplării – poveşti cu o încărcătură emoţională extraordinară. Haosul urban oferă atunci un punct de sprijin în care poţi afla armonia unui moment de graţie. De acesta se poate agăţa un univers întreg, reprezentat prin ceea ce devine o fotografie a „momentului decisiv”. Putem vorbi despre o etică a modului de a evolua în cadrul cotidian: să te afli unde trebuie, când trebuie, făcând ceea ce trebuie în ciuda faptului că nu ştii cum arată ceea ce cauţi, că nu ştii unde şi dacă vei afla. Or, când acestea se întâmplă, sesizezi un sens care îţi poate oferi o siguranţă. Pentru a ajunge acolo, este necesară o implicare profundă.
V.B.: Ai călătorit în multe oraşe; unde te-a impresionat/atras mai mult spectacolul urban, viaţa străzilor? Ce relaţie ai stabilit, ca fotograf şi arhitect, cu Bucureştiul?
V.E.: Ca student arhitect am avut şansa încă din anul 1 de studii să particip la excursiile de studii organizate în cadrul facultăţii. Italia, Germania, Franţa mi-au oferit o perspectivă complet nouă a unei lumi pe care o ştiam doar din imagini, din filme sau de la televizor. Istoria şi-a dat mâna cu modernitatea într-un joc al contrastelor care au născut întrebări. De ce e aşa acolo, cum trăiesc oamenii, cum s-a făcut arhitectură şi cum continuă să se facă, atât în contextul respectării straturilor anterioare ale oraşului, dar şi fiind complet avangardist? Viaţa oraşului impresionează oriunde oraşul însuşi propune spaţii adecvate – pieţe, străzi pietonale cu atmosferă specifică, forfotă şi amestec de funcţiuni, securitatea spaţiului şi ambianţa transformând spaţii urbane în locuri cu amprente afective.
Am avut şansa unor experienţe directe ale unor oraşe precum exoticele Erevan şi Baku, oraşele Italiei clasice cu istoria decantată în ziduri ridate, ale Franţei cu constrastul vechi/nou bine stăpânit, filigranul oraşelor Belgiei, modernismul şi arhitectura contemporană olandeză sau daneză, cu prietenoasele şi luminoasele oraşe portugheze. Prin contrast, viaţa între turnuri de sticlă ale oraşului Chicago a adus cu sine un contrast de scară interesant pentru experienţă ca arhitect, ca pieton, ca observator fotograf.
Fiecare loc are ceva particular, spiritul devine o esenţă a trecerii timpului şi a devenirii societăţii. Desigur, pot exista afinităţi. Am aflat în acest fel Parisul – care mă atrage constant şi despre care se spune că a avut un rol decisiv în inventarea fotografiei de stradă, fiind un oraş care şi-a păstrat istoria în fotografie şi care şi astăzi este extrem de fotogenic, oriunde te-ai uita, în orice moment l-ai afla. Cu Bucureştiul este o altă poveste. Fiind născut aici, de la un moment dat mi-am propus înţelegerea şi împrietenirea cu el. Un oraş în general criticat pentru un aparent haos, ne-armonii şi contraste puternice, departe de a odihni spiritul. După ce am descoperit fotografia, mi-am propus investirea unui efort susţinut pentru a afla ce/cine este de fapt Bucureştiul.
V.B.: Când alb-negru şi când color?
V.E.: Culoarea în general şi aportul cromatic al unei situaţii sunt factori esenţiali, ochiul uman percepând mediul înconjurător în culori. Este esenţial să poţi discerne potenţialul unei scene prin rezolvarea cromatică a cadrului, sarcină pe care fotograful trebuie să şi-o asume. Nu pot afirma că prefer un anumit mediu cromatic: am început având convingerea culorii, am studiat şi practicat în paralel tehnica alb-negru, am continuat la acel moment să lucrez predominant color dintr-un motiv relativ simplu: parcurgând strada eminamente gri, punctele de culoare, accentele devin repere care deshid mai uşor calea gestului fotografic. Avansând în timp – prezenţa culorilor permite minţii să discearnă într-un alt plan potenţialul unei scene, tratarea ei în alb negru venind doar în întâmpinarea esenţializării cadrului: altceva devine important în acel moment, ceva ce ţine de desfăşurarea intrinsecă a cadrului, mai puţin de accente de pe suprafaţa sa; alb-negrul ne conduce mai uşor spre esenţa situaţiei întâmpinate. Personal nu cred în rezolvări cromatice duale: un cadru poate fi eminamente produs ori doar color, ori doar alb-negru – nu în suprafaţa, ci în esenţa sa. Color – atunci când culoarea devine actor principal în imagine. Alb-negru, când structură internă a imaginii poate susţine un discurs vizual abstract.
V.B.: De câţiva ani, susţii un curs dedicat fotografiei la Universitatea de Arhitectură, dar şi workshopuri cu cei interesaţi de fotografia urbană. Ce şi cum se poate transmite despre fotografie? Cum poate contribui un astfel de curs la formarea personalităţii unui arhitect?
V.E.: Fotografia rămâne un gest pur personal. Cred cu convingere că ea se învaţă practicând-o şi ascultându-te, nu căutând să ţi se ofere ceva din afara ta care să-ţi ofere răspunsuri facile la întrebări. Am fost pus, în timp, în situaţia de a explica ce fac şi cum fac, de a exprima şi prin cuvinte întregul mecanism din spatele gestului fotografic. Aşa s-a născut însăşi lucrarea mea de doctorat prin care am studiat şi avansat conceptele de bază ale demersului de investigare în planul imaginii oraşului, introducând în ecuaţie concepte noi precum cel al „imersiunii urbane” sau cel de „portret urban”.
Despre fotografie se poate transmite în primul rând pasiunea şi deschiderea în faţa acestui instrument magic. Arhitecţii dovedesc că ajung să-i cunoască prea puţin valenţele, abordarea în plan raţional fiind una incompletă. Introducerea dimensiunii umane poate fi în măsură să îmbogăţească demersul fotografic şi, mai mult, implicarea personală, prin punerea în joc a unor competenţe (la care făceam referire mai sus), poate aduce arhitectul în ipostaza ideală de cunoaştere sensibilă a lumii dimprejur şi, concomitent, autocunoaşterea. Ca studenţi arhitecţi suntem învăţaţi în şcoală să folosim prezenţa umană doar pentru a conferi scară obiectului de arhitectură. În orice alt mod, prezenţa umană nu este dorită. Suntem învăţaţi să punem siluete de oameni în prezentări pentru a conferi realism imaginilor de sinteză. Acele siluete nu au însă nume, nu ştim nimic despre ele şi trăirile lor. Ne imaginăm doar că pot reprezenta oameni care vor executa cu acurateţe acele activităţi imaginate de arhitect la planşetă sau în faţa calculatorului. Viaţa obiectului de arhitectură, a oraşului este cu totul diferită de cea „proiectată”, o conştientizare a acestui fapt fiind cel puţin necesară oricărui arhitect. Cunoaşterea dimensiunii umane este o premisă cel puţin necesară şi esenţială pentru o activitate cât mai completă în domeniul arhitecturii. Fotografia, în cele din urmă, poate rămâne un simplu pretext pentru a aduce în discuţie un mencanism extrem de sensibil, adecvat şi mereu la îndemână, capabil să ne conducă în aventura cunoaşterii. Prelegerile, cursurile sau workshopurile pe care le propun sunt despre fotografie doar într-o anumită măsură. În profunzime, acestea reprezintă un demers pluridisciplinar – cu elemente de filosofie, sociologie, antropolgie, menite să ofere o platformă de cunoaştere a omului şi vieţii, a propriei persoane prin filtrul exersării inteligenţei emoţionale şi a instrumentului de notare care devine aparatul fotografic. Le cer constant studenţilor mei un feedback, ecoul lor dovedind până acum faptul că propunerea mea i-a ajutat să se deschidă spre lume, să ridice privirea din pământ, să caute sensuri multiple pentru ceea ce se întâmplă împrejur, să devină mai înţelepţi, să cunoască mai mult, să se cunoască mai bine, într-un cuvânt, să poată deveni arhitecţi mai profunzi.
V.B.: Expoziţia „La faţa locului” marchează o etapă în activitatea ta? Te-aş ruga să ne spui mai multe despre conceptul expoziţiei şi despre selecţia imaginilor; cei 48 de paşi au o anumită semnificaţie?
V.E.: Am învăţat, în timp, ce înseamnă o expoziţie de fotografie. Este probabil un vis al oricărui fotograf, în general al oricărui artist. Fotografia îşi află forma optimă de prezentare într-o expoziţie sau într-un album grafic. O colaborare timpurie cu ICR Bucureşti a avut darul de a-mi oferi ocazia unui dialog vizual Paris – Bucureşti, reflecţia asupra aflării şi înţelegerii celor două oraşe reprezentând, în timp, pentru mine o activitate constantă, alături de celelalte numeroase proiecte de fotografie urbană realizate până acum şi chiar acum. Dacă portofoliul meu este marcat de imagini reprezentative pentru cadrul urban parizian, o datorie de onoare a rămas mereu orientată către Bucureşti, un loc care ar putea incita la discuţii extinse. Să fii turist în propriul oraş, să ai o privire echidistantă, să încerci să pătrunzi cu răbdare, convingere şi speranţă ceea ce aparent este puţin atrăgător, dar care poate avea un conţinut poetic bogat, odată străpunse straturile rigide ale cadrului cotidian cunoscut, sufocant câteodată. Bucureştiul are o poezie aparte, micile gesturi ale efemerului cotidian oferă deseori imagini memorabile. Din poezie este născută şi această nouă expoziţie-concept. Vorbim aşadar despre oraş, despre cotidian, despre lucrurile aparent mici, dar semnificative, despre momente de graţie pline de umor, imprevizibil şi nostalgie. Câţiva ani de studiu ai oraşului m-au adus în situaţia de a putea selecta câteva zeci de cadre fotografice semnificative. Pornind de la cuvintele lui Michel de Certeau, care spune că pasul pietonului este acela care modelează istoria oraşului, fiecare tablou este imaginat sub forma unui pas în cadrul cotidian. Privitorul este invitat să aibă experienţa directă a efemerului, relaţia cu tabloul nefiind una care presupune simplă contemplare şi intangibilitate, el putând lua acasă câte un tablou – fereastră spre oraş. Oraşul se va muta astfel din expoziţie pe un alt perete, deschizând o nouă fereastră. Privitor şi pieton, tablou şi pas, oraş şi efemer – expoziţia de fotografie urbană este gândită astfel încât să conţină şi să pună în mişcare acele rotiţe sensibile care poartă amprenta specifică a mediului urban. Patruzeci şi opt reprezintă un umăr la care am ajuns întâmplător. Atunci când lucrezi cu oraşul, nevoia de ordine trebuie să ţină cont de o doză de aleator pe care nu e necesar să-l înţelegi, ci doar să-l laşi să te poarte cu el. În mod normal, aş fi putut să vă spun povestea lui 48 şi să încerc să vă ameţesc simţurile cu o nouă poezie. Prefer să nu o fac.
V.B.: Ai anumite proiecte în plan pentru perioada următoare? Sau vei lăsa în continuare paşii să „construiască”, cum ştiu mai bine, drumurile fotografiei?
V.E.: Sunt solicitat constant să susţin workshopuri şi prelegeri despre imagine şi fotografia urbană. Alături de cursul pe care îl susţin la UAUIM, accept aceste solicitări care pot naşte interes şi emoţie în faţa fotografiei. Am câteva proiecte editoriale în perioada imediat următoare – cum ar fi un portret fotografic al oraşului Bucureşti şi un ghid de fotografie de arhitectură. În paralel, contribui cu materiale teoretice în revistele de specialitate, atât de arhitectură, cât şi de fotografie. Prefer să nu am un plan de lungă durată cu parametri exacţi, eu răspunzând mai creativ în faţa întâmplării, a imprevizibilului, într-un plan spontan. Pasiunea pentru fotografie şi pentru arhitectură mă conduce unde ştie că trebuie să ajung, ca şi până acum. Mă las cu încredere în mâna sa, ajungând de cele mai multe ori în locuri sau situaţii pe care, dacă le-aş fi programat minuţios, probabil nu ar fi ieşit în niciun caz atât de interesant. Dacă îţi este un bun aliat, iar tu îi eşti un bun partener, întâmplarea pozitivă ştie să contureze situaţii care îţi dovedesc că te afli pe calea cea bună, făcând ceea ce trebuie, când şi cum trebuie.
http://www.veftenie.daportfolio.com
„Bucureştiul – un oraş care se cere parcurs fără a oferi locuri de popas, care indică o percepţie secvenţială, în mişcare. Care te determină să cauţi liniştea din spatele marilor bulevarde, a cărui atmosferă pozitivă şi specifică trebuie căutată excentric, la umbra străduţelor din vechile cartiere istorice. Diversitatea extremă poate fi obositoare, dar în acelaşi timp extrem de ofertantă pentru un observator pentru că aici se poate întâmpla orice, oricând şi cu oricine – faţă de sobrietatea oraşelor germane sau elveţiene, de exemplu, care devin „plictisitor” de monotone în ordinea şi curăţenia peisajul urban şi uman. Bucureştiul este surprinzator şi pentru sine însuşi, este un oraş care nu-şi păstrează urmele, care se înlocuieşte pe sine în fiecare zi. Aflând Bucureştiul, am învăţat să-l respect şi să-l arăt şi celor care nu cred în el.”