5 filme de la Les Films de Cannes à Bucarest 2018

e492e057e9f08e34cd69d077b1205dcfe5ee6575

I: Mektoub, My Love: Canto Uno, r. Abdellatif Kechiche
După succesul răsunător numit La Vie d’Adele din 2013, Abdellatif Kechiche ne oferă prima parte a unei trilogii intitulate Mektoub, My Love – un film comparabil cu mâncatul compulsiv-obsesiv al unei îngheţate într-o zi toridă, pe plajă. Nepremiat semnificativ și nici mult prea lăudat (dimpotrivă, Kechiche este acuzat de critica internaţională de obiectificare și voyeurism), filmul de trei ore și ceva este o savuroasă celebrare vizuală a corporalităţii, vitalităţii și tinereţii. Amin, protagonistul-pretext-observator, se întoarce de la Paris pentru o vacanţă în orășelul natal din sudul Franţei anului 1994. Ophélie, una dintre prietenele lui Amin, este fructul oprit și savuros în care visează să se înfigă dinţii tuturor (personaje, cameră, spectator). Vara trece în dinamismul unei găști de tineri: rude, prieteni și noi apariţii, la plajă, cu scene de bătaie în apă și descinderi în baruri și cluburi, plus scurte momente în familiile protagoniștilor. Personajele se privesc, se doresc, se bârfesc – interacţiunile sunt aproape nesemnificative în cuvinte, dar aproape incendiare în priviri, chimie, subînţelesuri, exprimarea corporalităţii. Nu va mai fi nevoie de așteptat trei ore pentru o scenă de sex ca în La Vie d’Adele, Kechiche ne-o servește de la început, punându-l pe Amin să dubleze postura de voyeur. Bonus: seara în care Amin așteaptă să surprindă fotografic nașterea unui miel. Filmul alunecă deschis, ca un corp întins pe nisip la zvântat; relaţiile se fac și se desfac, iubirea e volatilă, iar Amin tot indecis, deci orice se poate întâmpla în Canto Due. (MZ)

mektoub-my-love-banner

II: The Wild Pear Tree, r. Nuri Bilge Ceylan
Cred că Nuri Bilge Ceylan e unul dintre marii regizori ai lumii. Fiecare film al lui o confirmă (nu numai Winter Sleep, cu care a luat Palme d’Or în 2014). Sunt ceea ce s-ar numi filme grele, dense, desfășurate fin, în timpi și cadre lungi, cu momente digresive de conversaţii eseistice intense, apoi cu tablouri mute și splendide, în care natura respiră, cheamă și alungă. Pasiunea lui Ceylan pentru fotografie se simte în felul în care lasă peisajele, pictural surprinse, să vorbească, iar uneori chiar să înghită omul, în imensitatea lor. The Wild Pear Tree nu face excepţie. În cheie grav-elegiacă, nu lipsită de seninătate și umor, filmul spune povestea fiului și a tatălui – primul, întors după facultate în orășelul natal (spaţiu al deziluziei), visând să devină scriitor și exersându-și revolta; celălalt, dispreţuitul, jucătorul de jocuri de noroc, risipitorul – ajuns însă la înţelepciunea revoltatului perdant. Fiu și tată, aceeași conștiinţă, la vârste diferite ale revoltei, ale ratării și ale înstrăinării. Tema e ancestrală și încărcată de referinţe culturale, iar Ceylan o redă în dozajul perfect de metafore și simboluri. (ID)

1_ikviypeul4ayv6g_o6u_qa-copy-copy

III: Touch Me Not, r. Adina Pintilie
Un film-proces, după cum mărturisește autoarea, așa cum nu a mai văzut cinematografia românească, distins cu Ursul de Aur la Berlin. În urma unui îndelung drum de sondare a propriei intimităţi și corporalităţi, Adina Pintilie reușește să strângă laolaltă oameni care își doresc să povestească propriile experienţe și să accepte pariul filmului: intrarea într-un dialog extrem de sincer cu privitorul. Abolirea convenţiilor și invitaţia la punerea sub lupă a propriilor prejudecăţi legate de corp, îmbătrânire, dorinţe, intimitate sunt dublate de chestionarea limbajului cinematografic. Acest lucru se întâmplă, deși neintenţionat la începutul proiectului, prin prezenţa în faţa camerei a regizoarei și a echipei graţie unui teleprompter care facilitează dialogul cu privitorul și intenţia de a-l conecta emoţional cu ceea ce se întâmplă pe ecran. Cromatic, se mizează pe minimalism (inclusiv vestimentar), alburi, design nordic. Se iese din cel mai intim spaţiu (apartamentul Laurei) în cadrul impersonal al unei clinici de recuperare și se ajunge ocazional în tumultul unor cluburi BDSM. Un film incomod, dar benefic, Touch Me Not este o neașteptată întâlnire cu propriul corp, în sala de cinema. (MZ)

tmn-still-01-copy-copy

IV: The Man Who Killed Don Quixote, r. Terry Gilliam
… Sau cronica unui film prea anunţat și prea așteptat. Pentru orice cunoscător sau necunoscător al filmelor lui Terry Gilliam – regizor inconfundabil care la vremea lui a inventat lumi și a explorat mecanismele absurdului și ale umorului negru în limbajul cinematografic – The Man Who Killed Don Quixote nu poate fi decât un film întru totul deziluzionant. Realizat cu greu, fragmentar, în decursul a 25 de ani, cu intermitenţe, obstacole, reveniri, îndoieli, filmul a căpătat inevitabil un soi de aură și a devenit interesant mai degrabă prin povestea facerii lui decât prin ceea ce ne arată efectiv. Nu răzbate nimic convingător din ţesătura mereu manifest postmodernă a stilului lui Gilliam, din eternul joc al autoreferenţialităţii, al metanaraţiunii, al ficţiunii vs realitate, al imaginaţiei sălbatice. Toate astea sunt prezente în film, dar numai ca scheme anonime, vlăguite. Am avut senzaţia de… Piraţii din Caraibe cu pretenţii. Un bun prilej totuși de a testa cât din artificiile lui Gilliam, chiar din filmele lui considerate capodopere, mai rezistă de fapt și azi. (ID)

the-man-who-killed-don-quixote

V: Shoplifters, r. Kore-Eda Hirokazu
Câștigătorul Palme d’Or din acest an este povestea în cheie morală a unui cuplu de borfași din Japonia zilelor noastre. Furtișaguri mărunte, răpire, îngropare de cadavre și chiar crimă – iată coordonatele unei existenţe care nu duce lipsă de mulţumire sau liniște. Când adevărul iese la suprafaţă, personajele trebuie să își înfrunte conștiinţa. Un film corect, totuși nimic notabil, în afară poate de figura puștiului capabil de o schimbare de paradigmă existenţială. (MZ)

uaf_2_c__2018_fuji_television_networkgaga_corporationaoi_pro-_inc-_all_rights_reserved-copy

Descoperă mai multe în Banchiza Urbană #11 / toamnă 2018

cop_bu11_shop