À côté de Brâncuşi

Târgu-Jiu, un oraş nici mai urât, nici mai frumos ca alte oraşe ale ţării, dar care se făleşte pe cartea de vizită cu sculpturile lui Brâncuşi, poate pretinde că are precedentul creat pentru orice manifestare plastică de excepţie. Faptul că o vilă interesantă apare tocmai la periferiile Târgu-Jiului, şi nu la Craiova, Râmnicu Vâlcea sau Turnu Severin, de exemplu, poate fi explicat prin acest precedent, în cazul în care diverşi olteni caută o explicaţie.

Text: Silvia Gugu
Foto: arh. Radu Teacă

Pavilionul României din cadrul Bienalei de la Veneţia (al cărui comisar, de altfel, a fost arhitectul Radu Teacă) a imaginat un fel de branding al produsului de arhitectură, prin asocierea acestuia cu imaginea unei mărci alimentare (?) celebre. Bunăoară, s-au vândut cafea marca Arsene, băuturi răcoritoare carbogazoase Dorin Ştefan, ceva bun neidentificabil Florian Stanciu, altceva bun Costi Ciurea ş.a.m.d. Ceea ce constituie dimensiunea salvatoare a acestui concept este că, în realitate, în realitatea românească adică, similitudinea se păstrează întocmai. Ideea de branding arhitectural este perfect plauzibilă în peisajul autohton (lăsând la o parte planul de marketing bazat pe o publicitate similară bunurilor de larg consum etc. sugerat în cadrul pavilionului). Apariţia arhitecturii de calitate în România este la fel de pregnantă pe fondul arhitecturii întâmplătoare, cea de toate zilele, ca şi apariţia năucitoare a produselor capitaliste după ’89 pe rafturile de la Alimentara: ambalaje strălucitoare contra învelişuri terne şi precare, ingrediente adevărate versus înlocuitori. Asemănarea persistă şi în privinţa uşurinţei cu care arhitecturii româneşti i se ghiceşte marca de la distanţă – dacă e subversivă e W4th, dacă e poetică e DSBA, dacă e tensionată e Florian Stanciu, dacă e aerodinamică e Costi Ciurea etc.
…Şi, dacă este riguros compoziţională, într-o continuă încercare de împăcare a unor curbe feminine demne de Niemeyer şi tăieturilor războinice în unghi drept, albă ca laptele, uneori încadrată de contururi întunecate, este arhitectul Radu Teacă însuşi. La Bienală, de altfel, domnia-sa a fost livrat în ambalajul unei cutii de lapte.
Având un exerciţiu axat în general pe locuinţe, lucrările arhitectului Radu Teacă includ însă şi programe diverse, a căror diferenţiere subtilă demonstrează existenţa unei viziuni precise asupra arhitecturii, nu numai plăcerea exerciţiului plastic. Ca orice arhitect cu gust pentru compoziţie, domnia-sa se ocupă şi de design-ul de obiect, mergând de la mobilă la accesorii.
Ceea ce apare frapant şi distinct la maniera Radu Teacă, inconfundabilul şi pecetea lucrărilor sale, este densitatea compoziţiei, o voinţă aproape palpabilă de a ordona lucrurile, ca un corset care rămâne să strângă casa şi să-i impună ţinuta princiară până la capăt. Spun că este distinct pentru că, desigur, majoritatea arhitecţilor autohtoni au încă reflexe compoziţionale; totuşi, sub presiunea unor mutaţii contemporane ca: percepţia accelerată a spaţiului; prea-plinul fluxurilor care inundă şi dezintegrează arhitectura; semnalele omniprezente care forţează atenţia distributivă; colajul de prezenţe arhitecturale din straturi istorice diferite etc., aceste reflexe sunt sensibil deviate către sisteme deschise, către compoziţii mai puţin articulate, mai puţin de sine stătătoare, cu registre care pot fi prelungite.
În general, volumele compuse definitiv şi irepetabil ale arhitectului Teacă se articulează în mijlocul unui neant, ca nişte mituri cosmogonice: stânga-dreapta, faţă-spate este o mare distanţă până la orice altă prezenţă antropică. Tentaţia e întotdeauna să-ţi imaginezi o astfel de compoziţie transplantată în mijlocul oraşului, într-un front înşiruit din centrul Bucureştiului, de exemplu; ce tensiune explozivă, ce conflict ar putea să rezulte, cât de spectaculos, de nociv sau de benefic. Iar casa din Târgu Jiu instigă cel mai tare la o astfel de imagine.
Aflată tot într-o periferie dezlânată care permitea distanţe generoase faţă de vecini, locuinţa reprezintă poate prima construcţie a arhitectului care este radical axată pe unghiuri drepte. Fără nici un fel de curbe. Surpriza e atât de mare încât cauţi curbele cu lumânarea, în cele mai mici detalii, dar nu le afli. Echilibrul yin şi yang caracteristic e dat deoparte în mod categoric. Casa este o cutie dreaptă, orientată bidirecţional şi aproape complet obturată lateral: una dintre laturi este practic un calcan căruia i s-a ataşat un coş, iar cealaltă este un plin cu un gol vertical care se caţără în unghi drept pe acoperiş. Asta o face aptă pentru a fi vizualizată în context dens, urban, cu un rezultat spectaculos.
Din cutie se proiectează în afară două elemente, unul glisând discret ca un sertar – un mic balcon deasupra intrării, care asigură aparent involuntar semnalarea şi protecţia accesului. În privinţa celui de-al doilea, acesta reprezintă aruncarea definitivă în aer a lui yin, exilat într-un “celălalt” implicit, prin eliminarea din compoziţie a oricărui echivoc androgin. Este o scară compactă în două rampe, răsucită strâns în jurul unui parapet şi ejectată din interiorul casei. Demersul reprezintă o foarte interesantă chestionare a aparatului circulator, o exacerbare a autonomiei aproape freudiane a acestuia (care, fără intenţii blasfematoare, aminteşte de exerciţiile lui Dali la Enigma lui Wilhelm Tell).
Planurile faţadei dinspre grădină au o succesiune dinamică, care de data asta nu mai compune, ci decompune o imagine foarte aproape de viziunea avangardei începutului de secol XX, dar care devine contemporană prin raportul şi delimitarea plinului de gol.
Plinurile, tencuiala albă pe suprafeţe net rectangulare, sobrietatea şi gestica restrânsă cu direcţie minimalistă, decompunerea, interogaţia, sfidarea pereţilor orbi şi toate celelalte fac din această casă oarecum atipică pentru arhitectul Radu Teacă cea mai spectaculoasă sinteză din portofoliul său. Eliminarea unor teme şi simplificarea altora sunt două acţiuni cu minus care au dat, ca în matematică, un rezultat cu plus. Revenind aşadar la conceptele pavilionului românesc de la Bienală, iată ce rebranding de succes pe piaţa românească!