A locui în Bucureşti, cu Marcel Iancu

Atunci când bunul meu prieten Fernando Klabin – intelectual brazilian, eşuat în mod miraculos, cu voia sa, pe meleaguri mioritice – mi-a propus să vizitez apartamentul său aflat într-un bloc interbelic de la Armenească, nu m-am gândit nicio clipă, dintru început, la mulţimea de surprize care aveau să mă aştepte.

Text şi foto: arh. Codina Duşoiu

În primul rând faptul că imobilul din strada Ştefan Luchian (fostă Ceres?) nr. 3 este proiectul unuia dintre marii promotori ai avangardei româneşti, Marcel Iancu, îmi era necunoscut. În al doilea rând, m-a surprins prestanţa volumului construcţiei, cu parter, 5 etaje şi pod, cu o retragere subtilă, specific interbelică, la ultimul nivel, încadrând şi cilindrul zvelt de colţ care marchează intersecţia, articulat prin intermediul unor logii repetate pe toată înălţimea cu cele două faţade principale, perpendiculare, cu ferestrele de tip „pachebot” atât de dragi perioadei „maşinii de locuit”. Apoi, în acelaşi timp monumentală şi primitoare, intrarea însăşi. Aici sare în ochi calitatea detaliului – feronerii cu motive ornamentale pe tramă carteziană, trepte şi pardoseli din mozaic turnat, negru, care încadrează şi marginile scării principale de acces în hol, acelaşi mozaic folosit la soclul exterior al clădirii, tipicul ascensor metalic prins în ochiul unei scări balansate, care arată vederii întreaga sa tehnologie de cabluri şi contragreutăţi. Dar în acelaşi timp te întâmpină, neaşteptat, în partea dreaptă, un basorelief semnat de sculptoriţa Miliţa Petraşcu. Intrând în această lume, a fostei avangarde, nu mă pot împiedica să nu meditez o clipă la patrimoniul uriaş pe care (încă) îl mai are Bucureştiul şi la starea sa de nemeritată decădere. Prinse de multe ori sub stigmatul „bulinei roşii”, zeci de blocuri cu apartamente gândite pentru o locuire demnă de arhitecţi valoroşi (ca Arghir Culina, Marcel Iancu, Horia Creangă, Tiberiu Niga şi mulţi alţii) nu ştiu dacă să îşi mai aştepte consolidarea sau prăbuşirea.
Cea mai mare surpriză avea să mă aştepte de fapt chiar în interiorul apartamentului vizitat. Deşi, recunosc, a durat o vreme până am intrat, fiindcă nu m-am putut abţine să nu studiez detalii de uşi din lemn masiv, cu grilă de aerisire şi mâner metalic, sau nişa rectangulară din pardoseală, gândită anume pentru amplasarea unui grătar de lemn sau metal, destinat ştergerii picioarelor. Locuinţa, ca de altfel mai toate apartamentele din imobil, a fost gândită iniţial pentru familia unui medic (investiţia, din câte îmi povesteşte proprietarul, fusese integral proiectată pentru familii de medici evrei din Bucureşti). Am găsit aici linii „clasic” interbelice, lucruri la care mă aşteptam: rezolvarea tipică a vremii, cu acces de serviciu conectat la bucătărie, camera servitoarei şi anexe, rezolvat în tandem cu o terasă de serviciu, o scară şi o intrare secundară; spaţialitatea specială a încăperii biroului, cuprins în turnul cilindric, care constituie dominanta verticală a construcţiei; o trecere fluidă prin spaţiile de zi, cu amplificări şi re-editări ale perspectivelor interioare, în desfăşurare orizontală, sau lumina naturală bogată – adevărat regal al interiorităţii locuite. Dar în acelaşi timp am dat de o mulţime de alte lucruri la care nu mă aşteptam, descoperiri uimite care mi-au amplificat setea de căutător, în special perspectiva vastă asupra uneia dintre cele mai pitoreşti zone ale Bucureştiului, în care se disting ca repere: biserica Armenească, turnurile învelite în faţade cortină ale ultimilor ani de năuceală şi tranziţie, Calea Moşilor, cu nelipsitul său tramvai şi hanul Solacolu, în ruină, aflat în apropiere, şi, undeva în plan secund, hotelul Intercontinetal sau omniprezenta Casă a Poporului.
Spaţiul zonei de zi se distinge prin linia sigură a celor două arcade, care fac trecerea între holul de acces şi zonele de salon, sufragerie şi studiu. Organizate perpendicular şi legate între ele, arcadele sunt încheiate la partea inferioară cu două poliţe cu blaturi de marmură, aflate la înălţimi diferite: una ca o comodă de depozitare, iar cealaltă, mai scurtă, la înălţimea unui bar sau a unui soclu. Proprietarul îmi spune că rezolvarea de la ultimul nivel este atipică faţă de apartamentele de dedesubt, unde spaţiile de zi sunt delimitate între ele cu glasswand. Este inedit faptul că apartamentul păstrează o cantitate considerabilă de mobilă integrată şi de detalii originale, gândite chiar de arhitect: dulapuri înzidite, nişe, poliţe, şemineu cu mobilier înglobat în golul aferent. Dintre acestea, vedeta este o măsuţă rabatabilă (probabil de călcat), care la nevoie poate face şi oficiul de bar de servire între zona de bucătărie şi zona „nobilă” a casei, foarte clar determinate. Urmează o sumă întreagă de detalii, adevărată lecţie despre răbdarea şi consecvenţa la care ajungea, altă dată, gândirea arhitectului. Sunt detalii foarte greu de enumerat în totalitate: pardoseală ceramică din dale de mici dimensiuni în zonele reci, care preia subtil motivul de compoziţie al parchetului din lemn masiv, tâmplărie originală cu închizători de alamă, cămară cu ventilaţie proprie aflată între doi pereţi exteriori (stăpâna casei îmi spune despre aceasta că păstrează alimentele mai bine decât frigiderul), numeroase depozitări înzidite, la cele mai diverse înălţimi, peste tot pe unde spaţiul permite, în zona bucătăriei şi a holului acesteia, dulap vertical în baie, cu nişe de aerisire încorporate, dulap de medicamente, tot în baie, poliţe decorative cu o compoziţie desenată de arhitect, tâmplărie dublă, impecabil păstrată, care include sistemele de jaluzele originale şi galeriile pentru perdele corespunzând formei pereţilor, opritoare pentru uşi incorporate în pardoseală etc. etc.
Mă învăluie treptat o atmosferă blândă, ce respiră normalitate şi nu pot să mă împiedic să nu cuget o clipă la acei oameni frumoşi şi demni cu care timpul mai avea, încă, răgaz. Căci, în ciuda stilului de avangardă experimentat de arhitect (sau poate tocmai de aceea…), locuinţa respiră linişte şi un firesc al lucrurilor, acum pierdute pentru cei mai mulţi dintre noi. Oare cum o fi ca meniul mesei de prânz să fie dezbătut zilnic de către întreaga familie şi servit din porţelanuri seculare, pe o faţă de masă imaculată? Dar să ai o seară pe săptămână în care te întâlneşti, cu prietenii, la o canastă? Dar să te bucuri, cufundat într-un fotoliu aşezat lângă o fereastră generoasă şi într-o carte groasă, de aroma unei narghilele? Sunt crâmpeie de normalitate care au ajuns, parcă, astăzi, la muzeu. E locuirea ce refuză modelul „fast”, modelul „trendy” ori modelul „cool”… Este, în fond, o lecţie de arhitectură vie, care se desfăşoară sub ochii noştri, o şansă de a explora, rapid, o epocă cu alte idealuri, cu a sa prestanţă.