„Alegeţi cu ochii, nu cu mâna!”
Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc de acest imperativ categoric. Era plasat, cu grafie diversă, grăbită, trudnică sau studiată (în funcţie de toanele şi gradul de alfabetizare ale vânzătorului) în magazinele de pâine ale anilor ’60-’70. Voia să comunice un principiu de bun-simţ, anume că e neigienic să pipăi produsul de panificaţie, în loc să-l preţăluieşti înţelept din priviri.
Pe atunci, astfel de izbucniri de ţâfnă privată în piaţa întregului popor erau tolerate de aparatul de control statal pentru că vâsleau în direcţia bună a curentului eticii şi echităţii socialiste. Dincolo de mesajul principial, anunţul brutăriilor punea în scenă talentul grafic al brutarilor. Fiecare era scris altfel, cu floricele sau linii abrupte, astfel încât să se diferenţieze (de ce, câtă vreme pâinea – vreo trei sortimente – era tot aia?) de cea a „concurenţei”. Tot aşa, renumitul „Nu primim bacşiş” (atârnat la oha prin frizerii), dădea prilej oricărui Figaro de cartier să-şi dezvăluie nu doar talentul în foarfece, ci şi în penel. Eheee, ce vremuri!
Exact aceste vremuri le evocă albumul (ingenios în demers, atent documentat, cu layout aerisit şi economic) intitulat „Grafică fără computer”. El vorbeşte despre o epocă cumplit de îndepărtată (psihologic vorbind) şi incredibil de apropiată în acelaşi timp, când publicitatea, propaganda, mesajul public, comunicarea (manipulantă sau inocentă, ocazională sau dirijată) se exprimau prin uneltele dintotdeauna ale plasticii, despre nişte vremuri când fonturile, astăzi downladabile printr-un simplu click pe internet, trebuiau decupate din hârtie, polistiren sau tablă, ori rotunjite caligrafic cu peniţa, carioca sau creionul. Despre nişte vremuri când afişele nu erau o suprapunere de layere, o suită de corecţii din comenzile Photoshop, o colecţie de patternuri abil combinate, ci un şuvoi de gesturi genuine, de la sfumato până la drip, de la haşură până la estompă. În care ezitarea mâinii, greşeala măruntă, imperfecţiunea umanizau şi cele mai stupide anunţuri postate prin fabrici şi uzine. Iată câteva dintre ornamentele găsite în astfel de locaţii şi mesajele lor redundante şi agramate, înduioşător inepte, desprinse din insectarul de imagini al acestui album: „Muncitori Tehnicieni Ingineri folosiţi inteligenţa tehnică proprie pentru autoutilarea întreprinderii”, „Şpanul poate provoca accidente foarte grave, de aceia (sic!), nu uita să cureţi maşina cu: peria (alături se află desenată o perie – n.n.), cu mătura (alături se află desenată o mătură – n.n.), lopăţica (alături se află desenată o lopăţică – n.n.), cârligul (evident, alături se află…)”, „Nu lucraţi sub tensiune”, „Muncitori! Semnalaţi lanţurile şi cablurile rupte!”, „Nu daţi maşina înapoi Nepilotată”, „Atenţie! Elementele graţiei feminine se etalează în afara fabricii. La locul de muncă este obligatorie folosirea echipamentului de protecţie”, „Nu interveniţi dacă nu eşti de profesie” sau „La reparaţii auto, folosiţi capre metalice!”
Varietatea, inovaţia (talentul nu intră în ecuaţie) aveau, vor să spună autorii, uşile deschise. Atâta doar că, la vremea aceea, uşile (în această privinţă) nu erau uşi, ci nişte arcade fără canaturi. „Credem în continuare că zăbovirea pe construcţia unei forme poate da rezultate mai bune decât permite dinamica zilelor noastre, aşa cum eliminarea intervenţiei directe a omului în zona graficii, să zicem, înseamnă de fapt suprimarea acesteia”, spun, în preambulul lucrării, cei de la Atelierul de grafică. Trecând peste detaliul că, folosit cum se cuvine, digitalul este o pensulă în plus şi că nu suprimă decât atunci când utilizatorul lui nu ştie să exprime, volumul coordonat de Ciprian Isac şi Carla Duschka e o excursie delectantă, efectuată cu un autoturism care funcţionează optim doar cu combustibilul nostalgiei. Un fel de a alege nu cu ochii, nici cu mâna, ci cu sufletul.
Citeşte şi despre: Paramongoliada. Drumul până la capătul lumii Perpetuum Cycle CARTE: Metropol Parasol