Alexandra Bendea: „vederi” fotografice din întreaga lume
Fotografiile Alexandrei Bendea transmit acea răbdare a ochiului înțelept care a privit și a simțit suficient de mult încât să apese pe butonul de declanșare exact la momentul potrivit. Absolventă a Facultății de Arhitectură și Urbanism din Cluj-Napoca, cu un popas la studii Erasmus în Olanda, pentru Alexandra arhitectura și fotografia de arhitectură merg în paralel, mai ales că permit și dubla satisfacție de a-ți fotografia proiectele.
Alexandra are propriul ritual în pregătirea unei ședințe foto, iar faimoasa „oră albastră” care amestecă magic culori și stări ale aceleiași zile o inspiră și îi oferă ocazia de a-și exersa pasiunea pentru expunerea lungă. În prezent, Alexandra activează ca arhitect în cadrul biroului de proiectare Dico și Țigănaș, iar perioada izolării i-a oferit șansa unică de a-și fotografia Sibiul natal așa cum nu l-a mai văzut din anii ’90.
Ce îl face pe un arhitect să se apuce de fotografie de arhitectură?
Cred că fiecare are motivele și povestea lui. Eu pot să vă spun povestea mea. Având în familie un arhitect – unchiul meu – am avut contact cu această meserie de timpuriu. Pe unchiul meu îl știu mereu cu un creion mecanic și un aparat de fotografiat la el. Mi-a spus că un arhitect trebuie oricând să fie pregătit să schițeze ceva și să surprindă locurile și situațiile care îl inspiră. Așadar, aparatul de fotografiat a venit în cazul meu la pachet cu meseria de arhitect. Desigur, fotografia de arhitectură înseamnă mult mai mult decât a surprinde.
Eu am luat în serios fotografia de arhitectură în stagiatură, iar parcursul către rezultate notabile a fost mai lung decât aș fi crezut, întrucât timpul pe care reușeam să îl dedic acestei pasiuni era limitat de practicarea arhitecturii. Cel mai mare motor a fost dorința de a-mi fotografia propriile proiecte. Am lucrat și lucrez în continuare la proiecte de mare anvergură, iar de fiecare dată când un șantier se termină și eu iau la pas situl și clădirea pentru a o fotografia, am o satisfacție și o bucurie enormă. Iar atunci când sunt chemată să fotografiez clădirile altor autori, încerc să învăț din ce au știut colegii de breaslă să „deseneze”.
De ce fel de provocări/dificultăți ale demersului fotografic de arhitectură te-ai lovit până în prezent? Și cum a continuat/s-a modificat rutina ta fotografică în perioada izolării?
Privesc fiecare nou proiect fotografic ca pe o provocare și încerc de fiecare dată să vin cu răspuns mai bun decât anteriorul. Toate incursiunile vin cu câte o poveste. De toate îmi aduc acum aminte cu zâmbetul pe buze, însă unele întâmplări au fost la momentul respectiv dificile. Spre exemplu, în Craiova, Poliția Locală păzea stadionul nou-construit ca pe un obiectiv strategic. Nici cei de la SRI, care aveau clădirea în imediata apropiere, nu au fost așa vigilenți. Pe parcursul a două zile petrecute la stadion, m-au legitimat de șase ori, și-au sunat superiorii, s-a ajuns inclusiv la primar, am dat declarații și date de contact zilnic și, implicit, mă tot întrerupeau din muncă. Am învățat însă pe parcursul anilor că, în asemenea situații, cu cât te porți mai frumos și răbdător cu oamenii cu care trebuie să interacționezi, cu atât problemele se rezolvă mai repede și mai ușor.
Încă dinaintea perioadei de izolare programasem în luna martie două sesiuni fotografice, una dintre ele la un proiect drag. O așteptam de mult. Le-am contramandat pe amândouă, desigur. Aștept însă cu nerăbdare momentul când voi putea merge. Fotografia de arhitectură presupune deplasare, care la rândul ei intră în contradicție cu restricțiile ordonanțelor militare de pe parcursul stării de urgență. Am încercat să investesc timpul în documentare. Într-o după-amiază însorită de aprilie însă, pentru că tot trebuia să ajung la părinții mei cu niște cumpărături, am ales să merg pe jos cu aparatul foto în ham și să-mi surprind orașul pustiu. Am putut imortaliza locurile din centrul orașului, care în mod normal sunt invadate de turiști și mașini, așa cum nu le-am mai văzut de la începuturile anilor ’90.
De dimineață sau la crepuscul? Care e momentul zilei pe care îl simți cel mai potrivit pentru fotografie?
Primul impuls a fost să răspund crepuscul – după apusul soarelui, pentru că mă trezesc greu dimineața. Lăsând gluma deoparte, cred că fiecare moment are avantajele și dezavantajele lui. Cele mai multe imagini realizate de mine la bine-cunoscuta „oră albastră” sunt făcute seara, la crepuscul. Fac fotografii de „seară” după ce îmi petrec o bună parte din zi în locul respectiv trăgând în chip clădirea. Încă de peste zi îmi determin punctele de stație și îmi construiesc compozițiile pentru fotografiile de crepuscul, astfel încât la „ora albastră” știu exact unde trebuie să merg și ce setări am de făcut. Aleg să fotografiez după apusul soarelui atunci când vreau să cuprind în compozițiile mele dinamica, animația și chiar zgomotul unui loc – traficul rutier și liniile lui luminoase, ce apar în expuneri lungi, oameni în mișcare, etc. Dimineața, înainte să se trezească orașul, merg atunci când caut liniște deplină în fotografii. În călătorii aleg mereu dimineața, pentru că turiștii încă dorm când eu îmi croiesc drum către reperele urbane pe care vreau să le fotografiez.
Se poate vorbi deja de serii în fotografia ta? Obsesii, teme recurente?
Privind întreg portofoliul acumulat, cred că pot vorbi despre o obsesie a expunerii lungi. Am serii întregi de fotografii la „ora albastră”, care cred că prezintă mediul construit într-un moment deosebit și spectaculos, când lumina naturală și cea artificială se întrepătrund, cu atât mai interesant cu cât momentul este scurt, iar majoritatea dintre noi îl pierde, fiind ocupată cu probleme cotidiene. Îmi place să cred că fotografia ne oferă șansa să apreciem momentul în tihnă. Din călătorii nu lipsește rucsacul foto și, așa cum unora le place să colecționeze magneți de frigider cumpărați din locurile vizitate, mie îmi place să colecționez propriile „vederi”. Am în arhivă suite de imagini cu locuri emblematice de peste tot unde am călătorit.
Ce tehnică fotografică, de acum și dintotdeauna, te atrage, dar nu ai apucat încă să o încerci?
Fotografia de arhitectura fine-art. Este vorba de o tehnică de fotografiere pe zi cu expunere lungă și foarte lungă, care presupune vânarea momentului din zi potrivit, a vremii potrivite, implică niște accesorii dedicate și high-end plus creativitate în postprocesarea imaginilor. Studiez tehnica de ceva vreme, am făcut câteva imagini-test și îmi doresc să ajung să o folosesc cât de curând și în proiectele fotografice ce urmează.
Un fotograf român și unul internațional care te inspiră?
L-am urmărit dintotdeauna pe domnul Fred Nuss, fotojurnalist de mai bine de 60 de ani la ziarul Tribuna din Sibiu, care pe tot parcursul carierei sale a documentat evoluția orașului meu natal ca nimeni altul. La cei 85 de ani ai săi încă lucrează, expune și reușește să uimească și să-și surprindă publicul de fiecare dată. În ceea ce privește strict fotografia de arhitectură, inspirată am fost de Iwan Baan și de colaborările lui cu starhitecții de pe întreg mapamondul, Julius Shulman și modul în care a știut să surprindă modernismul californian, creând imagini iconice și, recent, de Joel Tjintjelaar, a cărui fotografie de arhitectură fine-art este menită să creeze experiențe estetice ce vor să schimbe percepția lumii înconjurătoare.
Un documentar despre fotografie pe care l-ai recomanda unui student la arhitectură?
„Visual Acoustics – The Modernism of Julius Shulman”. Munca lui Julius Shulman din spatele camerei este un exemplu despre cum un fotograf creativ și cu viziune proprie poate aduce în atenția publicului larg un curent de arhitectură nou, transformându-i clădirile-manifest în repere urbane ce pot fi identificate în cel mai scurt timp de către oricine.
Câte ceva despre ritualul tău fotografic atunci când trebuie să surprinzi un proiect? Au fotografii superstiții?
Superstiții nu am, însă un ritual cu siguranță. Am să încerc să vi-l descriu.
Odată primită tema de proiect, încep prin a studia planul de situație sau, în absența acestuia, amplasamentul pe Google Maps și/sau Street View: orientarea, incidența luminii naturale, potențiale obstacole de orice fel. Port și o discuție cu autorul clădirii căruia îi cer să îmi povestească ceea ce consideră el esențial despre proiectul său. Înainte de a stabili data sesiunii foto, studiez vremea, precum și durata zilei/nopții, apusul și răsăritul, azimutul soarelui în funcție de anotimpul în care mă aflu. Îmi pregătesc rucsacul foto și verific de trei ori înainte să plec dacă am destule carduri și dacă toți acumulatorii sunt încărcați. La fața locului ajung cu temele făcute și pornesc pe un traseu stabilit încă de acasă, care ține cont de elementele și informațiile acumulate în prealabil. Mă bucur atunci când autorul clădirii își face timp să parcurgă traseul împreună cu mine, pentru că sunt o persoană vorbăreață și consider că în meseria de arhitect mereu avem ceva de învățat de la colegii de breaslă. Dacă timpul îmi permite, materialul fotografic obținut stă o zi-două într-un proces de selecție și analiză. Trec apoi la postprocesare. La final mai trec o dată imaginile printr-un filtru critic – uneori singură, dar cel mai des împreună cu cei care mi-au susținut întreg demersul fotografic – și apoi livrez proiectul.
Ce îți atrage mai întâi atenția fotografică într-un loc nou?
Culorile și potențialul luminii de a le pune în valoare. Atunci când există un echilibru coloristic, iar pentru ceea ce consider eu ca fiind lumina corectă înțeleg că trebuie doar să am răbdare, știu că în acel loc vreau să zăbovesc să fac fotografii.
Ce anume face ca o fotografie să fie reușită, să transmită un mesaj/emoție și după, să zicem, 50-100 de ani?
E foarte interesant că atunci când arhitecții pregătesc imaginile generate digital, pentru a-și prezenta proiectele, ele sunt întotdeauna animate de factorul uman. În fond, asta ne dorim ca arhitecți, ca obiectele edificate să fie utilizate un timp cât mai îndelungat de cât mai mulți oameni. Iar atunci când ajungem la a fotografia o clădire, de multe ori omul lipsește din imagine, pentru că nu ne dorim să distragă atenția de la subiectul principal. Cred că o fotografie de arhitectură izbutită este cea care peste 50-100 de ani reușește să transmită privitorilor ei cât mai multă informație despre epoca în care a fost realizată. Pe lângă modul în care arată contextul construit în momentul în care a fost făcută imaginea, ea trebuie să spună și povești despre oameni și societate.
Unde îți putem vedea lucrările în prezent și viitorul apropiat?
Momentan, fotografiile mele se pot vedea pe pagina de Facebook dedicată acestei activități: www.facebook.com/avbb.studio, iar o bună parte din imagini sunt disponibile și pe site-ul biroului de proiectare unde lucrez, dicositiganas.ro. Fotografiile mele sunt de obicei prezente și la Bienale de Arhitectură. Va urma și un proiect editorial, dar în momentul de față este la un nivel conceptual și e dificil să dau mai multe detalii.
Interviu publicat în igloo #196_iunie-iulie 2020