Ambra Fabi: „Să pui bazele unui birou de arhitectură nu e niciodată o călătorie liniară.”

18 iulie 2025

Ambra Fabi: „Să pui bazele unui birou de arhitectură nu e niciodată o călătorie liniară.”

INTERVIU: Anda Zota TRADUCERE: Anca Rotar FOTO: courtesy of Ambra Fabi

Recent am participat la Conferința Națională OAR (14-15 iunie) unde am avut ocazia să stau de vorbă cu câțiva dintre invitații componentei profesionale, arhitecți și membri ai unor organizații profesionale relevante pentru viitorul mediului construit din Europa. Atunci am cunoscut o arhitectă cu care de mult îmi doream să conversez: lucrează mult cu proiecte de spațiu public, are un birou international și are o scurtă legătură cu România.

Ne-am întâlnit într-o dimineață de vară la București, oraș în care Ambra Fabi revenea după mai bine de un deceniu. Am schimbat convenția interviului formal cu o plimbare prin oraș, lăsând conversația să se așeze în ritmul locului. În urmă cu paisprezece ani, Fabi, împreună cu Simona Dîrvaru și Carole Lenoble, câștigase concursul internațional pentru reamenajarea Pieței Universității – un proiect vizionar, menit să transforme platoul de peste parcarea subterană într-un spațiu public activ, fluid, civic. Proiectul a fost însă abandonat rapid, într-un climat dominat de opacități politice și indiferență administrativă.

„Am ajuns să scriem scrisori deschise în ziare,” își amintește Fabi, „încercând să salvăm ceva din inițiativă. Dar eram trei arhitecte tinere, fără sprijin instituțional. Nu a contat că proiectul propunea o infrastructură subtilă a deschiderii.” Din acel demers s-a concretizat prea puțin. Dar a fost, spune ea, o școală – nu a formei, ci a răbdării și tenacității.

Anda Zota: Aș vrea să vorbim despre începuturile voastre. Cum s-a format biroul tău, ce linii de forță ți-au conturat parcursul? A fost un moment revelator sau o sedimentare lentă?

Ambra Fabi: Să pui bazele unui birou de arhitectură nu e niciodată o călătorie liniară. Există întâlniri, contexte, decizii care te deviază, uneori în moduri imprevizibile. Pe de altă parte, există o continuitate subtilă a ideilor – niște obsesii arhitecturale care reapar, la început involuntar, apoi tot mai conștient, până când devin temeiuri teoretice.

Pentru mine, proiectul Pieței Universității a fost unul dintre acele momente formative, chiar dacă astăzi îl privesc ca pe un capitol separat față de ceea ce fac la Piovenefabi, biroul fondat ulterior cu Giovanni Piovene. Lucrasem atunci cu Simona Dîrvaru și Carole Lenoble. Ce mi-a rămas din acel proces, dincolo de arhitectura propriu-zisă, a fost ideea de dialog – de practică colectivă, unde gândirea ia formă prin confruntare, prin ascultare. E o valoare pe care o păstrăm și azi, în birou.

AZ: A fost și un proiect în care ați lucrat mult cu ideea de limită, de cadru, un vocabular care pare să persiste în multe dintre lucrările voastre ulterioare.

AF: Da. Gestul simplu de a delimita un perimetru cu o serie de corpuri de iluminat așezate în jurul unei suprafețe albe a fost, în fond, o meditație timpurie asupra modului în care spațiul poate include sau exclude. Nu era doar o intervenție formală, ci un mod de a chestiona cum se construiește o prezență spațială. Azi, cadrul – ca dispozitiv arhitectural – este o temă recurentă în practica noastră. A pornit intuitiv, dar a devenit o structură de gândire.

AZ: Te-ai format o perioadă în Elveția, lucrând cu Peter Zumthor. Ce ai păstrat din acea școală?

AF: O anumită disciplină a detaliului. O sensibilitate pentru materialitate și atmosferă. Dar și convingerea că nu îmi doresc o arhitectură în care totul este controlat până la ultima nuanță. În atelierul lui Zumthor, fiecare colț e anticipat, fiecare umbră planificată. Eu cred într-o arhitectură care lasă loc surprizei, care nu impune o singură lectură. Cred, deci, într-o arhitectură mai deschisă – nu doar în termeni formali, ci existențiali. Spațiile ar trebui să fie generative, nu declarative.

AZ: Ai spus la un moment dat că cele mai importante lecții vin uneori din proiectele care nu se realizează.

AF: Da, complet. Când un proiect nu se poate construi așa cum l-ai imaginat, trebuie să regândești, să adaptezi, să improvizezi. Aceste momente nu sunt eșecuri, ci contexte fertile pentru viitoare invenții. Tocmai această capacitate de a transforma constrângerea într-un gest arhitectural relevant e ceva ce am învățat încă timpuriu în școala de arhitectură și e o trăsătură care ne definește profund abordarea.

De-a lungul timpului, toate aceste straturi – de experiență, de reflecție, de efort – au sedimentat o voce arhitecturală clară: precisă, dar lipsită de ostentație. Conectată la context, deschisă la complexitate. Arhitectura noastră nu vrea să domine, ci să susțină. Mai degrabă un cadru decât un monument.

AZ: Cum l-ai cunoscut pe Giovanni Piovene și cum ați ajuns să construiți împreună o practică comună?

AF: Ne-am cunoscut într-un cadru academic. Amândoi predam. Proveneam din lumi destul de diferite – Giovanni avea o ancorare puternică în teoria urbană și activitatea editorială, în special prin revista San Rocco. Eu eram mai interesată de fizicalitatea spațiului, de materialitate și prezență. Și totuși, încă de la primele conversații, am recunoscut o atracție comună pentru formele ambigue, pentru acele proiecte care scapă unui singur registru de citire.

Apropierea noastră n-a fost rezultatul unei viziuni perfect aliniate, ci al unei structuri în care diferențele au devenit productive. Ne-am construit limbajul comun prin dezacorduri și încredere. Nu am omogenizat abordările noastre, ci am creat un cadru de coexistență, un spațiu în care pozițiile noastre divergente pot colabora. A fost, și continuă să fie, o formă de negociere arhitecturală în cel mai bun sens.

AZ: Ce loc ocupă ambiguitatea în practica voastră?

AF: Un loc central. Credem în arhitectura care nu se oferă pe de-a-ntregul de la început, ci care invită la o lectură în timp. Într-un fel, proiectele noastre nu sunt „închise”, ele sunt activate prin locuire, prin utilizare, prin gesturi cotidiene. Ceea ce ne interesează nu este doar cum arată o clădire la momentul inaugurării, ci ce tip de relații face posibile în timp.

Această abordare se simte și în modul în care lucrăm împreună. În birou, fiecare proiect pornește de la o conversație, uneori contradictorie, alteori speculativă. Dar mereu fertilă.

AZ: Proiectele voastre au, deseori, o calitate ludică, deschisă. Care sunt valorile care stau la baza acestei viziuni?

AF: Pentru mine, arhitectura este înainte de toate un act civic. Este infrastructura tăcută a vieții colective. Cred că, mai ales în vremuri fragile ca ale noastre, arhitecții au o responsabilitate reală în a construi spații care să nu excludă, care să creeze condițiile unui „împreună” sustenabil.

Instrumentele vin și pleacă, tehnologiile se schimbă, materialele se transformă. Dar valorile rămân. Pentru noi, este esențial ca fiecare proiect, indiferent de scară sau client, să activeze un potențial comunitar. Arhitectura nu este despre a impune, ci despre a oferi condiții. Spațiile nu trebuie să dicteze comportamente, ci să le permită să apară.

În traducerea sa din perioada Renașterii a lui Vitruvius, Cesare Cesariano ilustrează originile arhitecturii sub forma unui grup de oameni adunați în jurul unui foc. Nu există ziduri – doar un cerc, căldură și un centru comun. Este o imagine puternică. Arhitectura începe cu actul simplu al unor oameni adunați în cerc în jurul focului. Uneori, cel mai mic gest arhitectural, dacă este bine gândit, este îndeajuns. În tabloul La Festa di San Rocco al lui Canaletto, o structură din lemn cu baldachin definește un spațiu al festivităților și întâlnirilor. Este aproape imaterial, și totuși creează o lume completă într-un spațiu dat. Asta dovedește că arhitectura nu trebuie să fie permanentă sau masivă pentru a fi plină de sens. Arhitectura poate fi concepută ca un act minimal dar, totuși, puternic. E ceva de reținut în aceste vremuri, când ne confruntăm cu o criză a resurselor.

AZ: În proiectele voastre apare adesea o relație delicată între esențial și expresiv. Ce loc are ornamentul în această ecuație? Mai are el sens într-o arhitectură care își revendică adesea minimalismul?

AF: Fără îndoială, are. De fapt, cred că arhitectura așa-zis „minimală” are nevoie de ornament ca să fie inteligibilă, ca să poată comunica. Ornamentul este ceea ce mediază între arhitectură și cultura în care ea se inserează. El vorbește despre apartenență, despre context, despre granițele invizibile dintre funcție și semnificație.

Pentru noi, ornamentul nu este niciodată gratuit. El apare din necesitate, din felul în care elementele se îmbină, din răspunsurile date constrângerilor structurale sau materiale. În proiectul celor șapte pavilioane pentru șapte parcuri din Bruxelles, de exemplu, felul în care anvelopantele sunt asamblate generează un pattern aproape textil. E un ornament constructiv, care nu adaugă, ci dezvăluie.

Alteori, ornamentul poate fi redus la cea mai simplă formă de expresie: culoarea. În Villa Medici, am pictat mobilierul librăriei într-un albastru vibrant, aproape pop-art. Un gest radical într-un cadru istoric, dar care deschide spațiul către o altă temporalitate. Culoarea devine o formă de apartenență, dar și de provocare.

AZ: Și în alte proiecte, ornamentul pare să devină imaterial: sunet, lumină, atmosferă…

AF: Exact. La pavilionul pentru Festivalul Horst, ornamentul nu era vizibil în sens tradițional. Era sunet, era ceață, era lumină, elemente care apar și dispar, care modelează percepția și emoția. Această efemeritate ne interesează enorm. Credem că arhitectura nu trebuie să fie permanentă ca să fie memorabilă. Uneori, o intervenție temporară poate avea un impact mai profund decât o clădire de piatră.

Ornamentul poate fi și un gest mic: un mâner de ușă, un ancadrament, o lampă. Obiecte care articulează cotidianul, care devin extensii ale ritualurilor zilnice. Într-un proiect actual din Bruxelles, lucrăm la un ceas cu fazele lunii, integrat într-un hotel. Este un ceas care nu măsoară doar timpul muncii, al meselor sau al somnului, ci și timpul invizibil al afecțiunii, al mareelor, al ritmurilor feminine. Un ornament care reintroduce sensibilitatea în mecanism.

AZ: Dacă ornamentul este unul dintre instrumentele voastre, ce alte „unelte” definesc practica Piovenefabi?

AF: Spațiul, în primul rând. Și forma arhetipală. Lucrăm adesea cu geometrii primare (cercuri, pătrate, platforme, corturi) care devin infrastructuri deschise pentru activități colective. Pavilioanele ne-au oferit un teren experimental ideal. De exemplu, „Half Void Full Moon”, construit pentru Festivalul Concéntrico din Logroño, era în același timp un obiect și un amfiteatru, un spațiu liber, dar orientat.

Apoi, în proiectele de tip as found, în intervențiile asupra structurilor existente, uneltele devin contrastul și compoziția. În librăria muzeului Wiels din Bruxelles, de pildă, o inserție circulară roșie, aproape transparentă, se suprapune peste un fundal verde-închis, aproape negru. Contrastul scoate în evidență calitățile ascunse ale spațiului istoric.

Compunerea din materiale existente e adesea o practică aproape curatorială. La Horst, am demontat o copertină industrială și am reconfigurat-o ca pavilion pentru dans. Grinzile, montate pe diagonală, nu mai au rol structural, dar devin un desen, un ornament post-industrial.

Azi, arhitectura nu mai înseamnă control absolut. Înseamnă asamblare. Înseamnă a lucra cu ceea ce ți se oferă, fie că e un context dat, fie că sunt materiale recuperate, și a găsi acolo un potențial de transformare.

AZ: Proiectele voastre au o dimensiune clară a responsabilității colective. Cum se reflectă această atitudine în relația cu clienții? Cine sunt, de fapt, clienții voștri?

AF: Lucrăm cu o varietate de parteneri – instituții publice, organizații culturale, dezvoltatori privați. Ceea ce ne interesează nu este neapărat natura clientului, ci posibilitatea de a construi împreună un proiect care să activeze o dimensiune publică, chiar și atunci când intervenția este mică sau aparent marginală.

Am colaborat cu Festivalul Horst, cu Centrul de Artă Contemporană Wiels din Bruxelles, cu Villa Medici în Roma sau cu Bruxelles Environnement, agenția pentru mediu a regiunii Bruxelles-Capitală. În fiecare caz, proiectul s-a construit prin dialog – nu ca un produs livrat, ci ca un proces de articulare comună a nevoilor, resurselor și intențiilor.

Proiectul celor șapte pavilioane pentru șapte parcuri din Bruxelles e poate cel mai elocvent exemplu. Am creat structuri temporare, demontabile, dar robuste, care redefiniau folosirea spațiului public. Nu era vorba despre obiecte „iconice”, ci despre infrastructuri de uz colectiv, spații de adunare, de joacă, de stat la umbră. Perimetre deschise care reconfigurau, fără ostentație, viața urbană.

AZ: Practica voastră este tot mai internațională. Cum influențează lucrul în contexte geografice diferite arhitectura pe care o produceți?

AF: Biroul nostru s-a născut la Milano, dar aproape de la început am lucrat în mai multe orașe. Avem acum un sediu și la Bruxelles, dar am intervenit și la Paris, Lisabona, Tirana. Nu ne revendicăm o identitate locală în sens clasic – nu vrem să fim „arhitecții unui loc”, ci mai degrabă practicieni atenți la specificitatea fiecărui context.

Ne interesează modul în care arhitectura poate deveni un agent cultural, nu doar un răspuns funcțional. De exemplu, în Bruxelles, când am proiectat pavilioanele pentru parcuri, am adus cu noi o anumită idee sud-europeană a spațiului: deschiderea, generozitatea, relația cu soarele. O formă de convivialitate arhitecturală care, odată implantată, a modificat felul în care oamenii au început să ocupe spațiile publice. Cred că arhitectura nu călătorește prin stiluri, ci prin gesturi. Prin modul în care este locuită, activată, apropriată.

AZ: Și pedagogia? Predați de aproape cincisprezece ani. Cum a evoluat această dimensiune a activității voastre?

AF: La început, predatul era o formă de a susține financiar biroul. Apoi a devenit parte integrantă din felul nostru de a gândi. Acum predăm amândoi la ENSA Paris-Est, unde suntem profesori titulari. Cu timpul, am început să vedem în predare nu doar o activitate paralelă, ci un spațiu de experiment, un laborator critic.

Ne interesează pedagogia non-ierarhică. Încercăm să deconstruim logica verticală a învățământului tradițional și să oferim studenților autonomie, libertate, instrumente de reflecție. De câțiva ani, ne concentrăm pe reorganizarea programului de licență, în special anul întâi. Vrem să oferim un fundament deschis, plural, unde arhitectura nu e o doctrină, ci un orizont de întrebări.

AZ: Ce rol joacă istoria în această pedagogie?

AF: Un rol vital. Dar nu în sensul unui manual cronologic. Istoria nu e o linie dreaptă, ci o rețea de micro-narațiuni, de tentative, de rupturi. Îi încurajăm pe studenți să vadă modernismul, de exemplu, nu doar ca pe un set de reguli (cele cinci puncte), ci ca pe un teritoriu de contradicții și posibilități.

Istoria arhitecturii nu e ceva exterior practicii, ci chiar substratul ei. Fie că e vorba de o tipologie, un detaliu, un ornament – trecutul e prezent în tot ceea ce facem. Dar nu ca o rețetă, ci ca un material brut, disponibil reinterpretării.

Într-un proiect recent pentru o stație de metrou, ne-am apropiat de istoria designului metroului milanez, conceput de Franca Helg și Franco Albini. Din acel demers a ieșit un mobilier nou, dar cu amprenta unei genealogii. Ne interesează dialogul cu trecutul, nu nostalgia.

AZ: Cum cultivați libertatea de a experimenta, într-un moment în care multe birouri par tot mai constrânse de reguli și teamă de eșec?

AF: E adevărat că trăim într-un climat de anxietate — reglementări stricte, standarde inflexibile, o frică de greșeală. Dar tocmai de aceea credem că libertatea trebuie cultivată. Constrângerile pot fi fertile. Nu ca obstacole, ci ca puncte de pornire.

Am fost mereu adepții atelierelor intensive, a pedagogiei prin practică. În Siracuza, am explorat arhitectura ca ritual comun — pornind de la cultura băii publice în aer liber. Am transformat campusul universitar într-o sală de sport, într-un banchet sau într-un club de noapte. Totul devine pretext pentru a testa spațiul altfel.

Unul dintre atelierele noastre preferate se numește The Art of Living. Studenții construiesc machete la scară 1:1, cu materiale reale. Nu doar pentru a înțelege cum se articulează o structură, ci pentru a învăța ce înseamnă, cu adevărat, a locui.

Tag-uri:

ambra fabi piovenefabi

Ambra Fabi: „Să pui bazele unui birou de arhitectură nu e niciodată o călătorie liniară.”

Tag-uri:

NE GĂSEȘTI ȘI AICI