fbpx

Amintirile foștilor deportați în Rusia Sovietică – Expoziție foto de Marc Schroeder la ICR Berlin

14 ianuarie – 18 februarie
ICR Berlin

Fotograful luxemburghez Marc Schroeder și-a început proiectul de documentare despre deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică în anul 2012. În prima sa călătorie în România din 2010 a pornit pe urmele sașilor transilvăneni: strămoșii acestora se trag, printre altele, de pe teritoriul actual al Luxemburgului. Sașii luxemburghezi și transilvăneni vorbesc și în prezent același dialect francon moselan. În cursul primei sale călătorii de descoperire, fotograful a aflat pentru prima oară despre deportarea în Rusia și a constatat totodată că aceasta le era necunoscută multora din România. Subiectul a făcut într-adevăr obiectul unor cercetări științifice și a fost tratat în literatură sau cinematografie, însă lipsea o documentare fotografică detaliată a acestui capitol istoric.

Având în vedere că fotograful a fost fascinat încă din copilărie de poveștile de viață ale celor în etate, acesta și-a propus să îi caute pe unii dintre ultimii martori ai vremii. Pe parcursul următorilor trei ani, Marc Schroeder a vizitat în România peste 40 de foști deportați în Uniunea Sovietică, fotografiindu-i în ipostaze comune și consemnându-le amintirile. Astfel a luat naștere o serie de portrete expresive care reflectă identitatea acestor oameni ca membri ai unei minorități, precum și experiențele traumatizante din lagărele de muncă sovietice. Mărturiile martorilor vremii schițează o imagine a memoriei colective cu privire la deportări, dând grai portretelor.

Expoziția prezintă o selecție din vastul material fotografic colectat. Fotografiile sunt însoțite de fragmente din conversații înregistrate cu martori ai vremii.

wORDER7161_Exhibition_RKI-11

Deportarea în Rusia a etnicilor germani din România – un memento istoric

De peste 800 de ani, în Transilvania trăiește o minoritate germană: sașii transilvăneni. Primii coloniști germani s-au stabilit, încă de la jumătatea secolului al XII-lea, în Regatul Ungariei de la acea vreme. Începând cu secolul al XVIII-lea, alți coloniști s-au așezat pe teritoriul actual al României: șvabii bănățeni, șvabii sătmăreni, germanii din Banatul Montan, germanii bucovineni și alții. Teritoriile locuite de aceștia aparțineau Austro-Ungariei, revenind noii Românii Mari doar odată cu prăbușirea monarhiei habsburgice.

În iunie 1941, sub dictatura militară a lui Ion Antonescu, România a intrat în al Doilea Război Mondial de partea Germaniei. La 23 august 1944, în contextul invaziei iminente a trupelor sovietice, România a schimbat tabăra, alăturându-se Aliaților.

La 16 decembrie 1944, Stalin a ordonat mobilizarea și strămutarea tuturor etnicilor germani apți de muncă, inclusiv ai celor din România: bărbați cu vârsta cuprinsă între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani. Deportarea la muncă silnică a etnicilor germani trebuia să servească reconstrucției industriei sovietice , îndeosebi a minelor și a industriei grele din bazinul Donețk , cu titlu de reparații pentru distrugerile suferite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Se estimează că, până la sfârșitul lunii ianuarie 1945, 70.000 de etnici germani din România au fost transportați în vagoane pentru vite în lagărele de muncă ale fostei Uniuni Sovietice. Mulți dintre aceștia au pierit din cauza temperaturilor extrem de scăzute, a condițiilor draconice de lucru și a hranei insuficiente. În primul an, deportații care nu mai erau apți de muncă au fost transportați în principal în România, cu transporturi speciale pentru bolnavi, iar mai apoi în zona de ocupație sovietică din Germania de Est. Toți ceilalți deportați, care au supraviețuit condițiilor aspre de trai din lagărele de muncă silnică, s-au întors în țară la sfârșitul anului 1949.

Marc Schroeder. După zece ani de lucru în domeniul bancar, Marc Schroeder, născut în 1974 la Luxemburg, și-a început cariera de fotograf liber-profesionist în 2009, lucrând de atunci încoace la proiecte de fotografie documentară pe termen lung pe marginea unor teme care îl fascinează sau care îl ating personal. Marc Schroeder locuiește în Luxemburg, Berlin și Lisabona. În prezent, lucrează la un album fotografic despre deportarea etnicilor germani în fosta Uniune Sovietică, pe care speră să îl publice în curând.

§

Fragmente din mărturiile deportaților:

Arestarea

Știam cu toții, asta la scurt timp după 23 august 1944, că urma să se întâmple ceva, căci eram dintr-un sat mare și bogat, cu aproape 4.000 de locuitori, toți etnici germani. Liceul Lenau din prezent, asta era școala noastră, liceul de stat german. Știam că se întâmplă ceva pentru că se întocmeau liste. Ni s-a spus că vor să știe cine mai era și cine nu mai era, foarte suspect. De ce doar de la și până la o anumită vârstă, femei și bărbați, cu limite de vârstă diferite? La 6 ianuarie, prin Timișoara a trecut primul tren cu germani din Ungaria, iar de la ei au aflat oamenii noștri că urmau să fie duși în Rusia. Germanilor din Ungaria, la fel ca șvabilor sătmăreni, le venise deja rândul la 3 ianuarie; știam acum că doar germanii trebuiau să ajungă la muncă, la muncă silnică, în Rusia: „reconstrucție”, așa cumva îi spunea. Ne așteptam deja la asta, iar la 14 ianuarie a venit și rândul nostru, al celor din Banat. Aveai zece minute la dispoziție: „Ia-ți rapid niște lucruri, vii cu noi.” Erau soldați din armata română, ei au venit după noi. […]

Screen Shot 2020-01-30 at 14.40.49

Lagărul și munca

În primul lagăr dormeam sub pământ, în niște adăposturi subterane. Pereții erau exclusiv din lut, dar măcar era curat, totul era nou când am ajuns acolo. În al doilea lagăr stăteam în case, însă era plin de șobolani și ploșnițe, practic ne-au mâncat de vii. Șobolanii făceau ture prin încăpere, câte cinci sau șase bucăți. Oamenii dormeau, iar șobolanii alergau peste capetele lor.

Acesta a fost destinul nostru, ce să-i faci. Stalin ne-a călit: „La muncă, sus, pe minus 30 de grade, înainte, marș!” Zăpadă și vânt. Vântul bătea mereu, iar când erau furtuni, temperaturile scădeau chiar și până la minus 35 de grade. Adesea, furtuna era atât de puternică, încât abia puteai înainta, vântul te împingea înapoi. 

În Plast am lucrat în puțul nr. 41, în mina de cărbune, iar munca era tare grea. Să dai cu lopata la cărbuni nu era atât de greu cum era să cari stâlpii. Trebuia să îi ducem pe burtă. Te întindeai pe spate și te ajutai cu picioarele. Puțul avea o înălțime de doar jumătate de metru. Se și surpa destul de des, așa că trebuia să îl susținem din nou.

Rușii

La început, când ne-am dus la muncă, erau niște copilași ruși pe stradă care au început să strige „Fritz, Fritz, Fritz” și să arunce cu pietre în noi. Cu siguranță li se spusese: „Ăștia-s germani, îs răi, ne-au nenorocit mamele și tații.”

Poporul rus nu e un popor rău, e milos. Au suferit și ei, poate nu la fel ca noi. Nici ei nu au avut ce mânca și ne-au compătimit. La croitorie aveam un paznic mai în vârstă care avea două capre. Într-o zi a venit și mi-a zis: „Bea, fată, niște lapte, e foarte bun.” Nu o să îl uit niciodată pe „Deduschka”. Un om bătrân care împărțea și el ce avea. Mereu îi spuneam „Deduschka”, adică bunicule.

wwScreen-Shot-2020-01-30-at-14.40.25

Foamea

Trebuia să încărcăm niște vagoane mari cu pietre. Munceam pe brânci și muream de foame. Eram încă în creștere la acea vreme și aveam nevoie de mâncare. Mereu mă văitam: „Mi-e foame.” Odată, în curte, a venit un căpitan rus la mine: „Ludmilla, de ce plângi?” Căpitanului îi era așa milă de mine pentru că eram copilăroasă, plânsă și înghețată, iar eu i-am spus: „Împușcați-mă, eu nu mai pot de foame.” Iar atunci el a zis: „Taci, mă întorc imediat.” A plecat și s-a întorc cu o bucată de pâine. A lăsato să pice pe jos și a mers mai departe. Nu voi uita asta niciodată. Mereu strigam: „Împușcați-mă, eu nu mai pot de foame.”

Mulți dintre noi au murit din cauza hranei mizere. Unii dintre noi au suferit atât de tare din cauza foamei, încât s-au băgat în groapa din spatele bucătăriei, unde se aruncau toate resturile și gunoiul de la bucătărie. Au adunat tot ce-au putut găsi, le-au prăjit și le-au mâncat. Cojile de la cartofi, astea erau o delicatesă, le spălam un pic și le coceam pe soba încinsă. Se rumeneau puțin și erau excelente.

Moartea

Sora mea a murit în Rusia, știam că urma să moară. În fiecare an venea un doctor din Arad, care selecta bolnavii pentru transporturile de bolnavi care urmau să ajungă acasă. Iar doctorul acesta mi-a zis: „Nu o voi transporta pe sora ta, ar muri pe drum și nu vreau asta. Cine știe unde o să o îngroape. Dar o să moară, are tuberculoză.” Soțul meu a construit un sicriu. Rudele și prietenii din sat au venit cu toții la înmormântare. Preot nu avem. Am făcut o fotografie cu sora mea întinsă în sicriu și am trimis o acasă. Cineva s-a dus la mama mea și i-a spus să meargă repede la poștă că a primit o scrisoare din Rusia.

Când mă gândesc cum am înghețat, cum am murit de foame, și câte nu s-au mai întâmplat în puțurile acele… și cum au murit oamenii pe capete, unii s-au îmbolnăvit de febră tifoidă și au fost duși în alt loc, apoi au fost aduși înapoi și îngropați sub zăpadă, sub zăpadă, nu sub pământ. Zăpada era atât de adâncă, sub zăpadă i-au așezat pe morți, iar primăvara i-au mâncat câinii.

Dorul de casă

Am avut voie de la bun început să trimitem scrisori prin Crucea Roșie, însă cu condiția ca acestea să nu depășească 25 de cuvinte. Când sora mea – era profesoară de germană – a citit cartea poștală de mine, a început să plângă. A crezut că fratele ei se țicnise de tot. Intenționat scriam câte două cuvinte legate, făcând economie la cuvinte, să mă pot încadra în cele 25 de cuvinte. Rusul nostru nu înțelegea germana, număra doar cuvintele. Dacă și-ar fi dat seama cineva, aș fi plătit cu vârf și îndesat. Toate cărțile poștale au ajuns prin Crucea Roșie. Le-am găsit pe toate acasă, după ce m-am întors. Sora mea le-a păstrat pe toate. 

Mama

Femeile gravide nu aveau voie să fie deportate. Poliția a venit însă acasă la noi și m-au ridicat. Eram la soacra mea, iar soacra mi-a spus că trebuie să mă duc, altfel o iau pe ea. M-am îmbrăcat și m-am dus cu ei. Am fost condusă într-o încăpere, unde m-au întrebat tot felul, iar eu le-am spus că eram însărcinată. „Până se naște copilul, o să fii deja înapoi.”

După sosirea în lagăr, am fost repartizați la muncă. Unii au fost trimiși la muncă în puț, în funcție de cât de în puteri erau. Eu am avut noroc, am fost repartizată la cantină, împreună cu alte nouă femei însărcinate. Eram gravidă în săptămâna a șasea când am plecat de aici și am născut acolo. M-a ajutat o femeie, cum știa ea mai bine, să nasc într-un pat. Dar fetița mi s-a îmbolnăvit și a murit. E greu să vorbești despre astfel de lucruri. Copilul mi-a murit în lagăr. L-am purtat în brațe până la groapă.

_____________

Detalii despre expoziție și programul de vizitare, AICI.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0