Andrei Mărgulescu și fotografia ca „imersiune în locuri tensionate, provocatoare, periferice”

Andrei Mărgulescu este arhitect, fotograf și asistent la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București pe care a absolvit-o în 2005. A mai studiat la École d’Architecture de Toulouse și la Accademia di Belle Arti di Brera, Milano. Fotografiază arhitectură din 2003 și documentează mai ales proiectele contemporane edificate în România, fotoreportajele sale fiind publicate sau expuse național și internațional. Colaborează cu edituri și publicații de specialitate atât ca fotograf, cât și ca autor de text de arhitectură. În ultimii ani a dezvoltat un interes personal pentru spații reziduale, ambiguitate, interstițiu, periferie. În prezent, pe lângă activitatea de îndrumare la atelierul de proiectare de la facultatea de arhitectură, explorează împreună cu studenții orașul căutând locuri tensionate, nedorite, relevante, marginale, aflate deseori dincolo de bariere mentale. Împreună, au aflat că periferia nu este doar o margine de București, ci o găsim în diverse ipostaze și în zone centrale, așadar există peste tot. Recent este preocupat de căutarea și documentarea modurilor în care orașul este suportul unor manifestări parțiale ale unui mod rural de locuire.

§

Pe ce se bazează o lucrare/un fotoreportaj de arhitectură? Numiți avantaje, piedici și probleme cu care vă confruntați.

Avantajul unui fotoreportaj este caracterul său unitar. Acesta trebuie să fie un discurs coerent despre arhitectură fotografiată, iar începând de aici apar provocările. În documentarea unor proiecte de arhitectură, ceea ce am făcut mulți ani și încă mai fac, există într-un mod nescris o serie de principii care adaugă rigoare documentării. Ele se pot referi la o relație dintre context, obiect și detaliu, la relația interior/exterior, la variațiile luminii naturale și artificiale, la redarea spațialității, a materialității etc. Toate acestea sunt de fapt o reluare în limbaj fotografic a unor criterii după care un specialist ar efectua o critică arhitecturală.

În tipul de fotografie pe care am început să-l practic recent, cel care se referă la imersiunea în locuri tensionate, provocatoare, periferice sau pline de straturi „impure” ale locuirii în oraș, principiile generale enunțate mai sus devin prea rigide. În acest nou demers personal cred că intuiția joacă un rol mai bine marcat și este însoțită de o comunicare cu locuitorii. Este vorba mai degrabă de o derivă deliberată între locuri sau non-locuri, printre frânturi de povești spuse de oameni, printre arhitecturi și urme. Coerența unei teme care poate traversa un astfel de reportaj apare întotdeauna ulterior, atunci când revăd toate imaginile și sesizez o complexitate, o coexistență a unor teme din care pot selecta una și, eventual, dezvolta mai departe. Acest tip de proces este mai intens decât în documentarea „clasică” a unor proiecte de arhitectură, realizată la cererea unui arhitect, redactor sau organizație profesională.

Care este modul dvs. de lucru? (sesiune, selecție, prelucrare, prezentare)

Modul meu de lucru este diferit, în funcție de tipul de fotografie făcut. În documentarea unui proiect anume de arhitectură, sarcina care îmi este de cele mai multe ori încredințată de un comanditar, încerc să cunosc puțin proiectul cu ceva timp înainte (dar nu excesiv, tocmai pentru a-mi lăsa o marjă de libertate a descoperirii) mai degrabă pentru a stabili în avans niște momente optime în care l-aș putea documenta. Așa cum scriam și în răspunsul la întrebarea precedentă, în momentul fotografierii încerc să urmez niște criterii generale care ar aparține mai degrabă unui critic de arhitectură decât unui fotograf. Aceasta nu înseamnă că nu fotografiez instinctiv, dar că îmi evaluez procesul de mai multe ori în timpul unei sesiuni foto.

În schimb, atunci când fotografiez locuri din oraș care mă interesează în mod personal, fără comanditar sau cerințele rigorii unei critici arhitecturale, pur și simplu „plonjez” în acele realități, fotografiez destul de mult orice îmi determină o reacție, iar ulterior selecția, editarea și prezentarea devin un proces lent, fără constrângeri, multistratificat tematic.

Ce înseamnă albul într-o fotografie?

Albul este de multe ori o premisă a unei imagini minimaliste deoarece poate alcătui un fundal neutru pentru restul elementelor care compun imaginea. El poate fi lumina, zăpada sau, mai puțin poetic, dar nu mai puțin abstract, o simplă vopsea. Este în același timp, în virtutea eleganței sale, un element care cred că folosit în exces poate fi obositor.

Ce înseamnă albul într-un spațiu arhitectural?

Eu identific albul într-un spațiu arhitectural în primul rând cu lumina. Atunci când limitele spațiului devin albe și capătă o luminozitate crescută, spațiul devine ușor imaterial, mai dificil de conturat și de conținut. Cred că albul privilegiază geometria arhitecturii împreună cu caracterul său riguros și abstract, atât prin claritatea dată de lipsa de culoare a formei, cât și prin atenuarea tactilității suprafețelor.

Materialul complet a apărut în albumul
FAR. 12 Fotografi de arhitectură din România