Anii ’50 in Franta
La începutul anilor ’50, Uniunea Artiştilor Moderni reuşeşte să organizeze la Paris o expoziţie-eveniment care i-a reunit pe cei mai reprezentativi creatori ai perioadei, refugiaţi în timpul războiului în afara Franţei. Expoziţia găzduită de Muzeul Artelor Decorative, intitulată simplu „Forme utile”, a militat pentru un clasicism în cheie modernă, eliberat de excesele decorative neo-baroce aduse în prim-plan de suprarealism. Se anunţă astfel naşterea unui nou curent umanist în design, ilustrând ideea unei armonii a habitatului care trebuie nu numai să reunească necesităţile materiale ale locuirii, dar şi să favorizeze echilibrul interior al omului.
Spiritul militant al Uniunii Artiştilor Moderni s-a manifestat pentru ultima oară în această expoziţie care a reunit „utilitarul” şi „utilul” (doi termeni apropiaţi şi în acelaşi timp diferiţi) pentru a răspunde nevoilor umane. În acest sens, Pierre Sonrel nota în catalogul dedicat evenimentului: „Dezvoltarea utilitarului conduce la confort, în timp ce punctul final al utilului este sublimul”. Toate creaţiile de design ale anilor ’50, fie că poartă semnătura unor membri ai Uniunii, fie că aparţin unor alte nume importante, se încadrează în aceste tendinţe definitorii care se apropie în multe privinţe de funcţionalismul Bauhaus-ului.
Deschisă în 1956, galeria pariziană Steph Simon a devenit rapid un punct de referinţă pentru design-ul francez şi nu numai, editând în exclusivitate şi comercializând piese ale creatoarei Charlotte Perriand şi ale lui Jean Prouvé. În timpul unei călătorii la Tokio, Charlotte Perriand îl descoperă pe tânărul creator Sori Yanagi şi începe să-l promoveze cu succes în galeria lui Steph Simon, oferind publicului francez piese de o rară eleganţă şi naturaleţe. Format în tradiţia obiectului popular japonez, tatăl său fiind, de altfel, cel care a fondat Muzeul de Artă Folclorică din Tokio, Yanagi a reuşit să împace tendinţele tradiţionale cu cele contemporane, un exemplu elocvent constituindu-l taburetul „Butterfly”, conceput în 1956. De o mare apreciere s-au bucurat în galeria Simon şi lămpile „Akari” ale lui Isamu Noguchi, un sculptor de ascendenţă niponă, dar născut în Statele Unite ale cărui piese dovedesc o deosebită dezinvoltură în folosirea hârtiei ca material decorativ.
e lângă Perriand şi Prouvé, şi alte nume afirmate în deceniul al treilea îşi continuă activitatea, adaptându-şi cu uşurinţă piesele noilor cerinţe. René Herbst, deşi se dedică din 1945 reconstruirii Uniunii Artiştilor Moderni, nu abandonează creaţiile de mobilier şi începe să lucreze din nou în lemn, fiind interesat mai ales de piesele de serie, foarte simple şi funcţionale. La Salonul Artelor Menajere din 1950, el prezintă mobilier pentru un spaţiu ce include o sufragerie şi o bucătărie, scaunele realizate dintr-o foaie de lemn mulată pe o structură metalică fiind foarte apreciate în epocă. O altă piesă devenită reprezentativă pentru design-ul francez al anilor ’50 este biroul realizat de Herbst, extrem de funcţional şi conceput astfel încât să fie într-un acord total cu arhitectura interioară.
După ce între anii 1930-1940 realizează împreună cu Charlotte Alix o serie de piese luxoase pentru Palatul din Indore, iar în 1932 foloseşte pentru diverse tipuri de scaune „lakarmé”-ul, un material plastic complet nou, rămas în stadiul de experiment, Louis Sognot se dedică din 1937 mobilierului din papură căruia reuşeşte să-i confere o anumită nobleţe. La expoziţia Uniunii, a prezentat mai multe modele de scaune din papură care dovedesc o abilitate extrem de precisă în tehnica de lucru. De altfel, schiţele donate (după decesul creatorului) Muzeului de Arte Decorative demonstrează talentul şi perseverenţa lui Sognot şi permit totodată urmărirea evoluţiei formelor şi a tipurilor de mobilier concepute de acesta.
Chiar dacă şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii la Paris, Jean Royère a cunoscut succesul în special în afara Franţei, mai precis în ţările Orientului Mijlociu, fermecate de originalitatea şi lipsa de conformism ale acestui creator. De neîncadrat în nici o direcţie a epocii, stilul Royère, cum a fost numit, pune accent pe forme ondulate, pe materiale inedite, cum ar fi metalul perforat şi lăcuit, fiind totodată foarte pliabil în funcţie de modul de viaţă al clientului. Deşi foarte divers şi surprinzător, stilul poate fi recunoscut cu uşurinţă, formele sale libere devenind mai târziu o referinţă pentru creatorii curentului Pop. Jean Royère a conceput scaune foarte confortabile, cu linii sinuoase, canapele de mari dimensiuni în arc de cerc, fotolii originale, paturi cu tăblii rotunjite sau protejate de un baldachin transparent, dulapuri şi comode cu forme complicate şi multe alte piese realizate dintr-o diversitate de materiale. În 1980, când a plecat definitiv în Statele Unite, Royère a donat Muzeului de Arte Decorative toate arhivele sale, perfect conservate, cuprinzând fotografii, schiţe, calcuri, precum şi o serie de piese de mobilier din casa în care a locuit.
Dinainte de anii ’50, publicul francez amator de mobilier de lux a început să se îndrepte mai ales către epocile de glorie ale ebenisteriei, renunţând la serviciile creatorilor contemporani. Piese de epocă stil Charles X, Louis-Philippe, Napoleon al III-lea şi în special de secol XVIII, recondiţionate de anticari, devin din ce în ce mai căutate de cei ce doresc să-şi amenajeze locuinţa într-o notă de lux. Rivalizând cu această cerere de „piese de stil”, André Arbus, unul dintre cei mai importanţi creatori de mobilier de lux ai vremii, a început să realizeze piese cu structură sculptată în bronz, deosebite atât ca formă, cât şi ca finisaj, ce trimit discret către mobilierul conceput de celebrul Diego Giacometti.
La începutul anilor ’50 îşi face de asemenea apariţia o nouă generaţie de creatori dintre care îi amintim pe Michel Mortier, Pierre Guariche, Antoine Philippon, Jacqueline Lecoqc sau Pierre Paulin, nume care se vor consacra în deceniile următoare.
Dintre evenimentele care au promovat în deceniul al cincilea design-ul francez (şi nu numai) trebuie menţionate expoziţia din 1952 dedicată scaunului, în cadrul căreia au fost expuse şi piese de referinţă ale lui Charles Eames, Thonet sau Aalto, prima Trienală de Artă Franceză Contemporană, găzduită în 1956 de Muzeul Artelor Decorative, sau expoziţia intitulată „Cadrul modern al vieţii feminine”, organizată tot în 1956.