Anti-tipuri arhitecturale
Motivul unei construcţii, linia pe care o trasează un construct arhitectural ţine de un tip, însă interpretarea şi contextualizarea sa ţin în permanenţă de anti-tipul său. Ceea ce defineşte arhitectura stă tocmai în progresia dinamică a anti-tipurilor ce definesc tipurile arhitecturale. Totodată, anti-tipul nu înseamnă simplul refuz al unei tipologii sau al unui tipar, iar esenţa sa nu rezidă în simpla răsturnare a dinamicii formelor prin care vedem arhitectura. Anti-tipul nu este, prin urmare, o modalitate de a vedea arhitectura, de a vedea prin arhitectură, ci el este în primul rând o modalitate de a înţelege arhitectura. Dacă tipul ce definea arhitectura era în permanenţă un referent formal, arhitectura fiind forma unor obiecte investite şi manipulate simbolic, astăzi arhitectura se defineşte printr-un anti-tip – importantă nu mai e forma constructului arhitectural, ci modalităţile prin care ea ajunge să stabilească un set de relaţii funcţionale la nivel social şi urban, modalităţile prin care ea se aşază singură în câmpul transformărilor pe care le implică relaţiile exterioare constructului arhitectural.
Tipul de construct se defineşte prin anti-tipul relaţiei sale. Spaţiul este cel care oferă funcţionalitatea unui construct, tocmai prin faptul că îi deplasează în permanenţă formele, că supune cadrul şi tipul fix unor modulaţii definitorii. Dincolo de excesul formal al arhitecturii de astăzi, dincolo de „compoziţiile” prin care îşi imprimă o viziune asupra lumii, arhitectura construieşte astăzi mai mult decât forme sau construcţii – ea construieşte un nou contract social, înţeles ca aliniere a locului la evenimentul cotidian. Nu tipul arhitecturii, înţeles ca formă, este cel care primează astăzi, ci anti-tipul ei, ceea ce o face să relaţioneze cu imaterialitatea evenimentului în care este curpins întregul spectru urban. Trăim, de altfel, un timp nou, în care omul însuşi este produsul şi suma evenimentelor care îl constituie.
Arhitectura nu mai este atât de mult construcţie cât aranjament, distribuţia unor relaţii în spaţiu. Mai mult, arhitectura este astăzi mai mult ca oricând tributară sistemului ei de dispunere şi de operare a relaţiilor urbane – ea devine platformă pentru instituirea unor relaţii. Tipul devine astăzi anti-tip tocmai prin dezarticularea sa din angrenajul clasic al construcţiilor şi transpunerea sa într-un sistem nou de relaţii, tocmai prin inventarea acestui tip nou de contract social, bazat pe scenarii (aparent) sustrase tipizărilor formale. Însă în ce măsură acest anti-tip contribuie şi la o orientare a arhitecturii? Hibridizarea, mutaţiile, divizările, compartimentările, grefele urbane – toate aceste metode anti- sau para-compoziţionale – conduc la suprapunerea mai multor layere urbane, unde important este cine deţine autoritatea de a reglementa modalitatea de a suprapune aceste layere, de a crea nodurile sociale în jurul cărora gravitează întreaga dinamică urbană. De unde şi rolul arhitectului, ca om politic, în „desenarea” noilor situaţii de viaţă. Anti-tipul urban de astăzi reprezintă suma mai multor layere de mişcare şi acţiune, a mai multor layere sociale, de care arhitectul trebuie să ţină seama în proiectarea constructului arhitectural.
Pe de altă parte, arhitectura nu mai descrie forme compozite. Oraşul nu se mai construieşte ca tip sau ca aranjament de clădiri şi funcţii. Anti-tipul arhitectural de astăzi este tocmai peisajul, arhitectura-peisaj, oraşul ca peisaj simultan de co-existenţă, unde realitatea mixtă anulează cadrul dihotomiilor clasice pentru a propune principii morfologice şi pentru a anula formulările compoziţioniste în favoarea strategiilor urbane. Or în aceasta rezidă de fapt pericolul care subminează arhitectura, mereu din interior, mereu de dedesubt, din propria sa construcţie – în faptul că arhitectura devine strategie, tactică, interes.
Pentru arhitect, şi mai ales pentru un arhitect care nu deprinde sarcina critică a practicii sale în contextul actual, anti-tipul se poate să nu comunice imediat o necesitate, să nu se impună ca principiu activ de chestionare a muncii sale. Însă arhitectura nu mai este, nici măcar atât cât ar fi putut fi poate, o simplă practică derobată de orice responsabilitate contextuală. Mai mult ca niciodată, rolul arhitectului devine crucial şi politic prin aceea că trasează spaţii de viaţă, că „desenează” trasee de parcurgere, că aduce locul în mijlocul evenimentelor şi creează evenimente în jurul locurilor pe care le descrie. Construcţia arhitecturală nu este niciodată atât de „inocentă” pe cât ne-ar plăcea adeseori să credem, şi ea nu se restrânge niciodată la o relaţie bilaterală (client privat – arhitect) sau trilaterală (client instituţional / economic – arhitect – public), unde sarcina arhitectului s-ar mărgini la un aspect pur executorial. Funcţia arhitecturii nu (mai) trebuie să fie simplu „decorativă”, „ornamentală”, ci ea trebuie să responsabilizeze practicantul, să-l deprindă cu statutul său politic de creator al spaţiilor de viaţă, mai mult decât al unor simple spaţii de locuire. Arhitectura nu este doar un tip, ea trebuie să constituie anti-tipul prin excelenţă, nu fără hazardul pe care acesta îl implică. Arhitectură-de-hazard, aşadar, însă o practică politică, de responsabilizare, de asumare a hazardului.
Anti-tipul arhitectural nu trebuie înţeles în niciun moment ca o practică ideologică de refuz sintetic al datelor cu care arhitectura trebuie să opereze. Mai mult, el trebuie distins de contrarietăţile pe care le ridică o poziţionare simplu adversativă, contrară, care ar edifica, de fapt, o dată în plus unul dintre adversari. Anti-tipul înseamnă asumarea paradoxurilor sale inerente, înseamnă tocmai a lucra cu daturile paradoxale ale arhitecturii. Anti-tip, la nivelul practicii arhitecturale, trebuie să însemne tocmai construcţia orientată către acele dileme ale locuirii care depăşesc, care excedează tipul fix, constructul determinat, trebuie aşadar să însemne construcţia politic orientată către indeterminatul relaţiilor, şi unde politic trebuie la rândul său să depăşească conflictul reprezentărilor politice de astăzi. Anti-tipul este oportunitatea unui shift, a unei schimbări în primul rând caracteriologice, oportunitatea unui shift of consciousness la nivelul arhitecturii ca practică imediată şi ca modalitate de construcţie ideatică a spaţiilor de viaţă.