Arhitectul nu e Project Manager!

Forzat igloo #177: C-Stone / Foto: Peter Donders
Forzat igloo #177: C-Stone / Foto: Peter Donders

Dat fiind că ne cunoaștem de atâta vreme, nu o să mă judecați prea aspru dacă voi începe cu câteva lucruri pe cât de simple pe atât de evidente, dar totuși necesare pentru dezvoltarea argumentului.

Procesul de construire, pentru orice șandrama mai mare decât un garaj, o magazie sau un coteț (deși chiar și pentru astea…) este unul complex. El începe cu proiectul, respectiv cu imaginarea construcției (pe hârtie sau orice alt suport util scopului), continuă cu aprobările administrative și abia apoi cu execuția propriu-zisă. Fiecare dintre aceste faze, în funcție de natura obiectivului, poate fi și ea împărțită în mai multe etape.

Proiectarea își are etapele și specialitățile ei – de la concept la proiect de execuție și de la arhitectură la structură, instalații și până la design interior sau de obiect; aprobările administrative pot începe cu studii urbanistice, pentru a trece apoi prin varii și felurite avize ale organismelor de reglementare și a sfârși în final cu autorizațiile de construire și funcționare.

Construcția, aparent lucrul cel mai complicat și mai de durată (deși nu întotdeauna e astfel), nu mai are, ca să zic așa, nevoie de nicio prezentare: organizarea de șantier, excavațiile și viabilizările, fundațiile și suprastructura, variile instalații, închideri, finisaje ș.a.m.d. reprezintă toate faze și subfaze ce se cer ordonate cât mai bine pentru a nu genera haos.

Ca lucrurile să meargă bine și normal, etapele și fazele trebuie respectate atât în succesiunea lor firească: proiect – aprobări – execuție, cât și în complexitatea inerentă fiecăreia. Dacă vreau să simplific fazele proiectării risc să obțin o casă proastă și nasoală, dacă nu respect fazele avizării mă expun blocajelor, amenzilor și proceselor, iar dacă șuntez fazele execuției… poate fi de la neplăcut la grav de tot! Revenind la normalitate, fiecare fază își are nu numai logica și specificitățile proprii, ci și specialiștii și responsabilii săi.

Complexitatea crescândă a construcțiilor – de la dimensiuni și scară la amestec de funcțiuni și integrarea de sisteme tehnice tot mai diverse – impune și o tot mai mare diviziune specializată a muncii. Vorbim aici de o ineluctabilă și generală tendință contemporană, la care domeniul arhitecturii și construcțiilor nu face decât să se ralieze. Omul devine echipă și echipa devine multidisciplinară.

Indiferent dacă ne place sau nu, astăzi nu se mai poate astfel. Chiar și pentru o simplă casă (cât de simplă mai poate fi însă o casă?) e nevoie de competențe pe care e absurd să credem că le mai poate asuma o singură persoană. Cum s-ar numi și ce studii ar trebui să facă cineva pentru a stăpâni arhitectura (organizare spațiu, funcționalitate, estetică etc.), structura de rezistență (beton, metal, lemn, cutremure etc.), instalațiile de șapte feluri, pei­sagistică și amenajările interioare? Toate la zi, toate eficiente, bune și frumoase… Hai să fim serioși, vremea meșterului atotștiutor a apus din exces de complexitate!

Odată înțelese și acceptate condițiile contemporane de realizare a unei construcții, mai trebuie înțeles și acceptat un lucru – pentru a putea stăpâni un astfel de proces și un număr atât de mare de actori implicați, e nevoie de o entitate de coordonare.

De cineva care să știe cine ce, cum, când și de cât face. Gata, simt că acum e momentul pentru metafora orchestrei. Oricât de prăfuită, ea rămâne totuși cea mai la îndemână ilustrare a chestiunii: oricât de buni și talentați muzicienii puși să cânte laolaltă, fără dirijor orice simfonie se transformă în cacofonie. Sigur că dirijorul trebuie să fie muzician, și chiar dacă, de obicei, competențele lui instrumentale nu le depășesc pe ale interpreților, valoarea și sensul lui constau în capacitatea de a înțelege și integra instrumente diferite într-un tot armonic.

Revenind la oile noastre, dirijorul procesului de construire se cheamă astăzi Project Manager și el vine să înlocuiască, cu pragmatism și eficientă, imaginea ușor patriarhală a Arhitectului demiurg ce controla de la un capăt la celălalt, cu o mâna fermă și totodată creativă, edificarea.

De formație în mod necesar tehnică (de obicei inginer sau arhitect), acesta trebuie să coordoneze buna desfășurare a tuturor fazelor și specialităților proiectului, realizate de specialiștii respectivi. Pentru asta nu e necesar să fie un bun arhitect sau inginer practicant, ci mai degrabă un spirit clar, organizat, precis.

Dacă valoarea muncii sale nu trebuie căutată în mod direct în estetica clădirii sau în forma structurii, în tipul de instalații sau în termenul de obținere a autorizațiilor, ea le influențează indirect pe toate prin coerența si eficiența procesului care le pune în scena pe fiecare dintre ele. Departe de a reprezenta o decădere a funcției arhitectului, PM-ul își arată sensul șivaloarea în eficiența adusă procesului și, în consecință, asupra calității lucrării terminate, deci inclusiv a arhitecturii.

În România, instituția Project Managerului e de dată relativ recentă și reprezintă un element de modernizare care produce încă, pe lângă avantajele dovedite, frustrări și abuzuri. Frustrările apar însă mai puțin de partea arhitecților, deveniți o resursă între altele (poate numai în cazurile de orgolii patologice), ci mai ales în tabăra clienților care cu greu înțeleg că ar trebui să mai plătească pe cineva care să le facă ordine în proces și să le păzească investiția.

Abuzurile țin de amestecul și specularea celor două frustrări. Formula este, de obicei, următoarea: clientul frustrat de costuri suplimentare încearcă să le evite prin transferarea lor în prețul de proiectare. Pentru asta face apel la imaginea tradițională a arhitectului – maître d’ouvrage, pe de o parte zgândărind orgoliul și pe de alta simulând neînțelegerea noilor reguli ale jocului.

Adică, odată făcut proiectul, mulți clienți consideră că e normal și obligatoriu ca arhitectul să se asigure că se și execută ad litteram: să urmărească șantierul, să găsească cele mai bune soluții și materiale, să negocieze prețurile de achiziție ș.a.m.d. Adesea, pentru atingerea scopului, ajunge chiar să condiționeze proiectarea de asumarea de către arhitect a unui soi de pro­ject management, mascat în obligația de a urmări desfășurarea lucrărilor.

Așa că hai să lămurim lucrurile: arhitectul (fie el șef de proiect, coordonator, proiectant general etc.) nu e din oficiu Project Managerul proiectului realizat! Poate fi, dacă are compe­tențele necesare și își asumă pachetul de servicii presupuse de specificul activității, odată cu asumarea de către client a costurilor aferente. Altfel, nu! De asemenea, urmărirea de șantier se rezumă, legal, la participarea la „fazele determinante” ale construirii.

Restul reprezintă servicii diferite de proiectarea propriu-zisă și trebuie tratate ca atare. Perversa practică românească (la care și străinii ajunși pe aici se raliază foarte ușor) de a amesteca lucrurile în scopul evitării costurilor trebuie amendată ori de câte ori se ivește ocazia. Și asta nu numai în scopul protejării arhitecților supuși unor presiuni necinstite și neretribuite, ci mai ales în scopul realizării unor construcții de bună calitate.

Mi se pare aceasta o chestiune de care Ordinul Arhitecților din România ar face bine să se ocupe în mod serios, comunicând pe toate canalele posibile în exteriorul profesiei. Pentru a ajuta cu adevărat profesioniștii, limitele și competențele meseriei de arhitect trebuie făcute cunoscute celor care le reclamă, ca prim pas al respectului și înțelegerii domeniului. Fără aceasta nu putem spera să avem o profesie solidă și profesioniști demni, care să nu facă tot soiul de compromisuri mărunte, profitabile (de obicei mizer) propriei acti­vități, dar fundamental nocive calității spațiilor construite.

Fără tarife minime protejate și cu limite de competență neclare – de obicei interpretate defavorabil de cei care decid – cum să impui comportament etic și reguli deontologice stricte? De aceea și sună prea desuet inițiativele culturale ale reprezentanților breslei, când orice arhitect practicant știe că la firul ierbii abuzurile asupra profesiei sunt nenumărate și pentru evitarea lor nu s-a realizat mai nimic concret.