fbpx

Arhitectura ca formă a luptei de casă

În general, lumea românească crede că arhitectura e treabă simplă. Desene, nişte hârtii, „poze” (adică render-uri), câteva cote. Nu tu efort fizic, greutăţi de ridicat la înălţimi mari, transporturi complicate, logistică vastă, aşa cum ştim că se întâmplă la construcţii. În imaginarul comun, arhitecţii sunt nişte oameni delicaţi, care se joacă cu nişte calculatoare, câte o imprimantă, ceva hârtie pliată. Cumva neserioşi, în comparaţie cu adevăraţii producători de bunuri.

Text: Bruno Andreşoiu

Într-o lume care vine după 45 de ani de judecăţi stahanoviste şi alţi 25 de lipsă de judecată, nu e de mirare ca tocmai perspectivele cantitative să primeze. În România betonul bate creierul, am mai spus-o de zeci de ori. Discuţiile serioase se poartă cu constructorii, drumarii, asfaltatorii, nu cu proiectanţii şi mai ales nu cu arhitecţii. Ăştia din urmă sunt prea visători, prea lipsiţi de simţ practic, prea concentraţi la detalii, când treaba se face cu tona şi cu metrul cub, aşa că trebuie cel mult toleraţi, trataţi cu condescendenţă dacă nu de-a dreptul cu ironie (rău mascată).

Ce te faci însă când eşti de partea proastă a percepţiei generale, adică arhitect?

Nu că aşa te-ai născut şi te găseşti într-o greşită determinare a fiinţei, ci pentru că asta ţi-ai ales să fii, asta îţi place să faci, în asta crezi. Nu vrei să te schimbi, să dai creionul pe mistrie şi tricoul negru (de arhitect!) pe şuba de şantierist sau pe costumul la două rânduri de patron în construcţii sau om de afaceri oarecare. Adică eşti format într-o cultură a ideilor, hrănit la sânul viril al marilor arhitecţi dintotdeauna şi al marilor proiecte, antrenat să foloseşti complexe programe de proiectare şi nu cazmaua sau bormaşina. Ataşat adică în egală măsură de valori imateriale şi totodată de materia care le face să devină realitate, şi mai puţin de micile combinaţii materialiste, al căror singur adevăr e să dea cu plus la sfâr­şitul operaţiilor. Adică eşti cumva nepotrivit cu lumea din afara atelierului, lumea strâmbă şi opacă a economiei şi clientelei româneşti de astăzi.

Păi, ca să nu lăsăm întrebarea de mai sus într-o stare pur retorică, ai, cred, două varian­te, băi arhitectule, dacă insişti să profesezi: să te pliezi la ceea ce mediul te obligă să fii, sau nu. Există desigur şi calea abandonului, fie prin refugierea în alte domenii, apropiate sau nu formaţiei tale, de la comerţ cu materiale la comerţ cu imagini (advertising, foto­grafie etc.) fie prin dezvoltarea unei cariere de cercetare (academică sau nu) care limi­tează şi filtrează masiv contactul cu lumea concretă. Pentru ceilalţi însă, recte cei care vor să proiecteze în România, prima variantă s-ar numi probabil adaptare prin regres şi constă în ceea ce mulţi dintre noi (din motive nu doar neonorabile) au ajuns să facă, anume să producă ceea ce li se cere, fără a se raporta cri­tic la propriile gesturi. Indiferenţi sau incapabili să se gândească la consecinţele acţiu­ni­lor lor, ei participă de fapt nemijlocit la degradarea, pe toate palierele, a lumii în care trăiesc. Nu despre ei vreau însă să vorbesc aici.

A doua variantă, cea care începe de obicei cu „nu” (evident cu nuanţe: „nu tocmai”, „nu prea”, „nu chiar” etc.) la ceea ce în general ţi se propune să fii sau să faci în mediul ăsta nasol, e bineînţeles mai puţin la îndemână, căci nu e niciodată mai simplu să înoţi împotriva curentului. Direcţia asta de somon gestant (parcă ăştia înoată în amonte ca să-şi depună icrele, nu?) te pune într-o stare de luptă perpetuă şi de conflict permanent. Lupta perpetuă este în primul rând cu tine însuţi, adică un soi de jihad din ăla micu’, ca să nu cedezi lipsei de reflecţie, să nu abandonezi permanenta raportare la reperele importante ale meseriei, să rezişti tentaţiilor simplificatoare şi să nu-ţi iei nicicând privirea de pe orizontul foarte îndepărtat al arhitecturii adevărate. Pe scurt, să nu-ţi pierzi credinţa cedând tentaţiilor unei lumi căzute şi strâmbe.

Conflictul permanent este lupta dinafară şi consecinţa directă a celei interioare, că altfel nu se poate. Ea înseamnă: conflict cu clienţii care de prea multe ori încearcă să-şi impună propriile păreri şi gusturi în ciuda a tot ce ai învăţat şi ştii tu, arhitectul. Conflict cu reglementările care sunt întotdeauna mai restrictive decât dorinţele aceloraşi clienţi. Conflict cu autorităţile de autorizare care fac orice ca să întârzie şi să complice lucurile în căutarea şpăgii. Conflict cu comisiile de avizare care au mai mereu o altă opinie decât tine, justificată sau aproape, logică sau nu. Conflict cu inginerii variilor specialităţi care mereu îţi amendează imaginaţia cu prozaice constrângeri tehnice, de multe ori cauzate de insuficienta competenţă sau curaj. Conflict cu constructorii şi executanţii de toate felurile, adesea lipsiţi de cea mai rudimentară etică profesională şi interesaţi mai ales să-şi simplifice viaţa şi să-şi maximizeze profiturile. Şi probabil mai sunt şi altele, în funcţie de natura fiecărui proiect.

Deci, cine credea că aplicând la facultatea de arhitectură şi-a asigurat un viitor liniştit şi călduţ, într-o meserie respectată şi eventual bine retribuită, să-şi ia gândul. În lumea noastră ameţită, arhitectura e o bătălie continuă. Aşa că ultima întrebare (în textul ăsta, fireşte) pe care se cade să ne-o mai punem este dacă merită. Dacă merită să te apuci, dacă merită să continui, dacă merită să înoţi împotriva curentului şi să fii într-un conflict aproape permanent cu establishment-ul. Puţin probabil să afli un răspuns unic, orice arhitect care îşi pune probleme are propria variantă. Variantă care fie justifică abandonul, fie întăreşte redutele, fie explică, nuanţând nesfârşit, fiecare realizare sau eşec.

Noi, spre exemplu, la igloo, am ales să credem că merită. Că dacă te-ai apucat de o treabă, e bine să o duci la bun sfârşit, oricât de complicat ajunge să fie la un moment dat. Că renunţarea e păguboasă, în special în pla­nul spiritului. Că orice victorie, cât de mică, înseamnă ceva şi până la urmă o să conteze (şi ştiu mulţi arhitecţi care au crezut, au insistat în a face ceea ce ştiau ei că e bine şi până la urmă au ajuns să fie ascultaţi, apreciaţi, căutaţi). Că, în contextul ăsta dificil şi ciudat, o lucrare bună realizată înseamnă mult mai mult decât în lumea în care arhitectura e respectată şi ascultată. Că, oricât de puţin am fi ascultaţi de cei care ar trebui să ne cultive, misiunea noastră rămâne aceeaşi, iar importanţa lucrării noastre nu poate fi negată. Că, dacă nu putem neapărat face o lume mai bună, că asta ne excede totuşi competenţele (deşi ştiu că nu toţi arhitecţii sunt de acord cu mine aici…), o putem face să arate mai bine. Şi asta chiar nu e puţin lucru!

Expoziţia igloo – 13 ani de arhitectură de la Galateca (18-28 martie 2014) tocmai asta a încercat să spună. Atât şi nimic mai mult.

Tag-uri:
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0