fbpx

Arhitectura fotbalului

Staţie de poştă în vremurile vechi, loc de popas Brâncovenesc, baltă de peşte şi multe altele, Mogoşoaia este astăzi refugiu al bucureştenilor şi teren de exploatat în favoarea prostului gust în materie de construcţii. Extinderea teritorială a capitalei, prin intermediul marilor şi micilor investiţii imobiliare, a transformat în ultima vreme Mogoşoaia în periferie a Bucureştilor.

Foto: Cosmin Dragomir
Text: Valentin Sălăgeanu

Hotelul centrului de pregătire al Federaţiei Române de Fotbal este printre vilele – doar ca mărime, căci dacă ne-am lua după aspect nu am putea să le numim mai mult decât bordeie – aruncate acolo într-o stupidă devălmăşie, un exemplu de simplitate şi clasă.

Din şoseaua care, după tipicul românesc, taie ca o rană sate, comune şi oraşe, se face un drumeag, după complexul muzeal Mogoşoaia, care se îndreaptă spre pădure şi linişte. Trecut de două porţi şi de terenurile de fotbal, ajungi în parcarea sus-amintitului hotel. Cum acesta este aşezat pe spinarea unui deal domol, trebuie să parcurgi mica diferenţă de nivel pentru a ajunge la aceeaşi înălţime. Clădirea este compusă din două volume simple care se întretaie. Faţada dinspre parcare este întreruptă de puţine goluri, având la cele două etaje câte un balcon ce se întinde pe aproape întreaga lungime a corpului, iar la parter o neîntreruptă suprafaţă vitrată. Faţada intrării are un parter aproape orb, pentru ca etajele să fie realizate exclusiv din sticlă. Deasupra uşilor de acces, retrase faţă de planul faţadei, suprafaţa acesteia din urmă este neîntreruptă de balcoanele în consolă pe care le regăsim la cele două niveluri ale acestui corp.

Plastica arhitecturală este minimală, dar nu lipsită de efect. Volumetria cuminte şi banală a celor două corpuri este contracarată de placajele de diferite culori care separă balcoanele camerelor. Roşu, bleu, bej, verde şi galben în nuanţe potolite. Adaosul acesta, de altfel simplu, are darul de a individualiza clădirea şi de a revalorifica banalitatea volumelor şi a materialelor. Simetria concepţiei este vizibilă atât pe faţada laterală a corpului principal, placată cu acelaşi material ca şi celălalt corp, cât şi la faţada dinspre curtea din spate a complexului, tratată la fel ca cea opusă ei, a laturii de est.

Există şi un contrapunct, pe latura sudică a corpului secundar, realizată fiind numai din sticlă, dar în aşa fel încât structura interioară este vizibilă. Speculând configuraţia terenului, curtea coboară, prin terasări succesive, către subsolul hotelului. Aici, acesta primeşte lumină naturală prin ferestrele care dau către ultimul şi cel mai de jos nivel al grădinii, iar pe celelalte laturi primeşte lumină prin luminatoarele de la nivelul solului. Sala de forţă, piscina şi spaţiile cu jacuzzi, care împreună formează subsolul corpului dinspre sud, nu corespund în totalitate amprentei la sol a hotelului.

Simetria pe care o observam la exterior îşi are pandant şi în organizarea interioară a spaţiului. Corpul principal este traversat median de holuri, cele de la etaje deservind camerele, iar cel de la parter sălile restaurantului, barul, bucătăria şi spaţiul de primire. Volumul sudic, mai îngust decât celălalt, conţine doar un singur rând de camere la fiecare nivel. Nucleul în jurul căruia se ordonează toate acestea este reprezentat de holurile cu dublă perspectivă de deasupra spaţiului de primire. Către faţada principală acestea corespund etajului unu şi doi, iar către curte ele se opresc la culoarele de acces în camere, spaţiul rămas fiind cursiv pe verticală, adică necompartimentat. Cu alte cuvinte, avem un spaţiu de înălţimea a patru niveluri: subsol, parter şi cele două etaje. Pe singurul perete orb, cel dinspre nord, căci pe celelalte laturi sunt galeriile holurilor ce deservesc camerele, se află un foto-tapet cu imagini de la diferitele partide disputate de echipa naţională de fotbal. Accesul de la parter la subsol se face prin intermediul unei graţioase scări spiralate. O singură fâşie albă de zidărie, pe latura interioară a scării, susţine treptele inserate individual, astfel încât latura exterioară a acesteia este doar o balustradă ce lasă privirea să vadă către grădina terasată. În schimb, cei care privesc dinspre aceasta din urmă pot admira liniile sibilinice ale torsadei.

Pentru că ne aflăm la sfârşit şi am emis deja câteva superlative, trebuie să amintim şi lucrurile mai puţin plăcute care, din fericire probabil, nu sunt opera arhitectului. Primul lucru care sare în ochi la acest capitol sunt grilajele gurilor de aerisire, răspândite dezordonat, desigur necesitatea a dictat-o, pe întreaga suprafaţă a plafoanelor. Chiar dacă până acum nu am discutat pe marginea mobilierului, supus probabil unei anumite nevoi de confort, este momentul să spunem că tejgheaua recepţiei şi cele care o deservesc sunt realizate din pal melaminat de o calitate îndoielnică, având în vedere că deja folia se desprinde la toate muchiile. Dar, în fond, este vorba de un obiect strict utilitar, chiar dacă s-a încercat înfrumuseţarea lui cu panouri de sticlă mată.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0