(arhitectura) Între idiom şi idiolecte (2)

Puteţi citi aici continuarea editorialului semnat Bruno Andreşoiu, publicat în numărul 111 al revistei igloohabitat&arhitectură.

Întrucât hârtia tipărită nu a fost suficient de amplă, iată-mă constrâns să continui în spaţiul infinit extensibil al blogului… Vorbeam aşadar despre pierderea idiomurilor arhitecturale care asigurau spaţiului un grad ceva mai mare de limpezime şi despre multiplicarea nesfârşită a arhitecturilor idiolect în vremurile din urmă. Poate că n-ar fi rău să mă explic ceva mai bine.

În primul rând, aş spune că nu am făcut raportarea arhitecturii la idiomuri şi idiolecte doar ca o variaţiune stilistică a comparaţiei arhitectură – limbaj, sau ca suport al vreunei analize semiotice. Cred că între limbă (idiomuri, idiolecte) şi arhitectură există o profundă similaritate, căci şi una şi cealaltă sunt, de fapt, cadre ale comuniunii. Şi una şi alta generează spaţii de întâlnire, iar limba este anterioară şi mai profundă decât spaţiul fizic. Cred că a trebuit să ne adunăm mai întâi în limbă pentru a putea construi spaţii fizice comune. Prin urmare, asocierea arhitectură – limbaj mă interesează din perspectiva spaţiului comun (public) şi a felului în care ajunge să fie generat acesta.

Ar trebui, de aceea, să privim arhitectura nu doar ca pe un vehicul al gloriei, ci ca pe un bun comun, la care au acces neîngrădit toţi cei care i se întâmplă în preajmă. Inutil să spun că accesul neîngrădit este, în ţările civilizate, calitatea esenţială şi definitorie a spaţiului public. Văzută astfel, ca un bun public, arhitectura ar trebui să ţină cont de inevitabilele obligaţii pe care un asemenea statut i le impune. Prezenţa fizică în spaţiul public plasează arhitectura în registrul inevitabilului pentru un mare număr de oameni, spre deosebire de celelalte formule artistice, care presupun un act de voinţă pentru a fi cunoscute (a nu fi evitate). Prin urmare, gradul de responsabilitate al celor care practică (comandă, execută) arhitectura ar trebui să fie mult mai mare decât al altor forme de manifestare creativă, de la artă plastică, la literatură, muzică etc.

Revenind, idiomul arhitectural este, spaţiului fizic ceea ce idiomul este limbii: teritoriu şi regulament. De aceea, când mă gândesc la idiom arhitectural, nu mă gândesc numai la un vocabular (cuvinte – repertoriu de forme) recognoscibil, ci mai ales la sintaxă, la reguli gramaticale, la mecanismele din spatele formei vizibile a limbajului. Mă gândesc la regulile şi convenţiile în absenţa cărora nu poate exista inteligibilitate. Căci fără (morfo)sintaxă, vocabularul formal e inoperant pentru o comunicare reală. Utilizarea unei limbi, pentru a putea constitui comunicare, trebuie să ţină cont, chiar dacă, pentru vorbitorii nativi la nivel subconştient, de toate reglementările şi mecanismele subiacente. Iar stăpânirea lor îţi permite nu numai exprimare corectă şi, eventual, inteligentă, ci şi accesul către natura profundă a utilizatorilor ei. Mai direct spus, cred că o bună cunoaştere a nuanţelor şi dedesubturilor unei limbi îţi permite accesul către sufletul celor care au creat-o şi o utilizează. În acelaşi fel, idiomurile arhitecturale ne permit accesul către sufletele comunităţilor şi către culturile acestora.

Deşi idiomurile arhitecturale au avut, până acum, legătură cu teritoriul geografic, fiind mai mult sau mai puţin localizabile, nu cred că ar trebui să cădem în capcana vreunei determinări geografice. Ele sunt / au fost mai degrabă rezultatul determinărilor culturale, al setului de valori spirituale vehiculate. Numai relativa imobilitate a culturilor le-a teritorializat (colonialismul, însă, s-a ocupat masiv cu exportul acestora). Ce se întâmplă, însă, astăzi, dacă ar fi să privim arhitectura prin această comparaţie?

E limpede că noua ordine a lumii (nu în sens politic) tinde să anuleze teritorializările. Tehnologiile comunicaţiei şi, în egală măsură, ale transportului fizic erodează până la anulare diferenţele şi barierele dintre culturi pe care distanţa fizică le-a protejat până nu demult. Este inevitabil ca, în aceste condiţii, comunicarea să-şi revizuiască modelele. Idiomul global trebuie să-şi facă apariţia, căci într-o lume unificată nu se pot vorbi o mie de limbi. Deocamdată, această sarcină pare să o fi preluat engleza de business, căci schimbul economic, încă patronat de anglo-saxoni şi vechii lor prieteni europeni, reprezintă principalul motor al devenirii actuale.

Dacă ar fi să urmărim, operativ, asocierea fondatoare a articolului nostru, aş zice că exact acelaşi lucru se întâmplă şi în arhitectură. Globalizarea culturală pune în umbră idiomurile locale, arhitectura îndreptându-se, sub presiunea tehnologiilor care o slujesc şi aservesc totodată, către o limbă unică, către un unic idiom. Oraşul actual, ca principal rezervor şi sursă a arhitecturii, tinde să îşi anuleze orice specific teritorial, ce va fi fost vreodată consecinţa culturilor locale. Astăzi se construieşte urban la fel din China şi până în Mexic, de la Sydney şi până la Bucureşti. Eforturile de personalizare, de diferenţiere, se petrec fie în registrul osificării patrimoniale – acolo unde există patrimoniu arhitectural actualizabil, fie în cel al efortului imaginativ întru neasemănare. Idiomurile locale se îneacă în noul idiom global generat şi controlat de succesul economic şi tehnologia de ultimă oră în permanentă mişcare.

Pe fundalul acestei nivelări deja vizibile cu ochiul liber (chiar şi neavizat), apar însă construcţii care sfidează şi contrazic în mod flagrant noul registru comun al exprimării arhitecturale. Departe de a constitui o contradicţie a modelului pe care vi l-am propus, ele reprezintă, în opinia mea, consecinţa şi reacţia celor capabili la inevitabila sărăcire spirituală pe care unificarea lingvistică o patronează. Marea lor majoritate nu contrazic, însă, structural idiomul global, ci îi sunt numai expresie rafinată, cel mult exprimare idiolectală (construită, adică, pe şi definită de aceleaşi reguli lingvistice de bază).

Idiolectul arhitectural reprezintă modul de a face arhitectură propriu unui creator, sau – eventual – unui grup restrâns. Marii arhitecţi – ca orice mare artist, de altfel – au fost mereu creatori / utilizatori de idiolecte, în interiorul sau pe lângă idiomuri recunoscute. De la o vreme însă, invenţia unui idiolect propriu ca şansă şi măsură a succesului, pare să fi devenit obsesie generală. Arhitecţii par să nu se mai poată exprima decât foarte personal, reperele originalităţii fiind plasate exclusiv în diferenţiere. Crearea – şi dobândirea recunoaşterii pentru – un Idiolect Propriu sunt urmărite cu tenacitate şi, odată obţinute, literatura curge logoreic, năvalnic, incontinent. Bineînţeles că, adesea, din suprautilizare, idiolectele devin, parcă, simple repertorii formale, de te întrebi de va fi fost vreodată şi altceva în spatele lor.

Deşi, teoretic cel puţin, o deschidere actuală către creativitatea personală ar trebui să fie ceva nemaipomenit, mă surprind privind cu ochi tulburi către viitorul întreprinderii globale. O fac nu pentru că aş avea aprehensiuni legate de creativitate, ci pentru că mi-e neplăcut să-mi imaginez o lume plată, o lume a unei unice limbi, punctată relativ uniform de câteva dialecte, mereu aceleaşi. Problema mea nu sunt, aşadar, idiolectele creatorilor autentici, ci faptul că ele se petrec în interiorul unui acelaşi idiom, o limbă, până la urmă, nu foarte bogată, dar cu pretenţii universale. Ca să fiu mai puţin teoretic, aş spune că majoritatea metropolelor pe care le-am vizitat, de la Beijing la Rio de Janeiro, mi-au lăsat puţine amintiri din părţile lor actuale. Ce păstrează memoria mea sunt zonele în care specificul culturii locale este încă prezent, de la trama stradală la construcţii, şi de la texturi la mirosuri.

Aş propune şi câteva argumente critice la formula idiom unic plus câteva idiolecte. Pe primul dintre ele l-aş numi al aplatizării sufleteşti. Orice limbă are legături profunde cu sufletul creatorilor şi utilizatorilor ei. Putem, cred, accepta faptul că utilizarea unei anumite limbi este de natură a modifica atât resursele intelectuale, dar şi pe cele sufleteşti, ale celor care o adoptă şi ajung să o folosească în mod constant. De altfel, istoria abundă în asemenea exemple. Prin urmare, utilizarea unui idiom unic înseamnă şi nivelarea diferenţelor specifice, anularea, până la urmă, a particularităţilor diferitelor culturi. Nu suntem încă acolo (poate nici nu vom ajunge, deşi tare mă indoiesc) şi poate că de aceea lururile nu se văd cu prea mare claritate. Dacă vrem să căutăm semne, mi-e teamă, însă, că putem găsi chiar prea multe şi chiar prea repede. Arhitectura nu poate decât să urmeze tendinţele generale şi să se simplifice suficient de mult pentru a încăpea într-un idiom unic, uşor de învăţat şi uşor de vorbit pentru toată lumea. E, de altfel, ceea ce se petrece cu construcţiile din jurul nostru, iar asta chiar se observă foarte uşor. Faptul de a te opune te aruncă direct în curtea miracolelor, în tagma reacţionarilor şi a celor lipsiţi de perspectivă. Renunţăm, aşadar, cu bucurie la particularităţile noastre sufleteşti, pe care le privim ca pe o povară şi o ruşine de care trebuie scăpat cât mai repede, îmbrăcând haina actualităţii cool, ca nişte copii pe care orice diferenţiere îi elimină din gaşcă. Sigur că a fi sincron cu lumea în care trăieşti este o calitate şi, adesea, o necesitate ori o obligaţie, dar a i te abandona necondiţionat, anulând reflecţia şi instinctul critic, este doar încă o formă de aservire, de conformare, de slugărnicie.

Ajungem, astfel, la cel de-al doilea argument critic, pe care l-aş numi al mimetismului superficial. Nu vreau să mă refer la bizoniada idiomatică, ci numai la fascinaţia pe care orice idiolect de succes o exercită asupra naturilor epigonice, incapabile de creaţie proprie serioasă. În felul acesta, orice formulă artistică puternică, cu indiscutabila amprentă personală a creatorului său (idiolect în povestea mea), ajunge să genereze maioresciene forme fără fond, răspândite haotic pe harta, mai nou globală, a imitatorilor. Şi chiar dacă formele generate pot fi uneori seducătoare (există copii mai bune chiar decât originalul…), valoarea unui asemenea demers nu poate fi decât toxică pe termen lung. E o încurajare la copy – paste, la lenea minţii, cu efecte ce nu pot fi decât profund nocive. Adoptând o astfel de atitudine uiţi să mai vorbeşti pe limba ta, să mai gândeşti cu capul tău, devii captivul unor “ideologii” pe care nici nu le mai recunoşti ca atare, îţi pierzi distanţa critică şi nu mai vezi lumea cu proprii ochi.

Al treilea argument are în vedere o perspectivă de natură istorică, şi l-aş defini drept un moment care riscă să epuizeze resursele imaginarului. Dacă renunţăm la viziunea simplist (ca să nu zic marxist) progresistă a lumii, la vectorul istoriei orientat indiscutabil în sus, trebuie să constatăm, inclusiv din perspectiva creativităţii artistice, o derulare nonliniară, o alternanţă de momente productive cu altele mai puţin productive. Cele remarcabile vin mereu după perioade de aparentă stagnare, dar care înseamnă şi inevitabile acumulări de energie. Aşa cum formidabila explozie artistică a renaşterii s-a hrănit din solul fertil al spiritualităţii medievale, cum avangardele revoluţionare şi-au tras seva din măduva scheletului burghez, probabil că actuala nemaipomenită creativitate are de-a face cu sfârşitul ideologiilor opresive şi al religiilor structurante. Creatorii se pot exprima, astăzi, în afara constrângerilor “ideologice”, inventându-şi propriul punct de vedere asupra lumii şi hrănindu-se, inconştient, din resturile lumii pe care am îngropat-o. Ei pot ataca, astăzi, liber şi eficient, şi ultimul bastion al exprimării culturale rămas în posesia puterii formale: arhitectura, căci fabuloase acumulări financiare pot permite, astăzi, dezvoltarea unor construcţii abordabile până nu demult numai de instanţe şi instituţii suprapersonale: guverne, organizaţii religioase etc. Dezvoltarea fără precedent a tehnicii şi a tehnologiei comunicaţiilor face posibil acest lucru, căci ea pune la dispoziţia creatorului instrumente de lucru incredibil de eficiente. Actualul moment creator are, însă, inevitabil de-a face cu paradigma pe care limba unică o vehiculează, total imanentă, profund materialistă şi orientată către profit imediat. Cred că, într-o lume care îşi explică totul prin sine însăşi, resursele imaginarului sunt, de la început, limitate. Orice moment de explozie creativă nu e posibil fără şi se hrăneşte din resursele şi rezervele imaginarului, pe care le consumă şi tinde a le epuiza. E posibil, deci, să ne învârtim (deja sau foarte curând) în cerc, ca un şoarece într-o roată. O roată sau o cuşcă, desigur, aurite.

Addenda

Idiomuri arhitecturale în spaţiul românesc

Ultimul idiom arhitectural puternic conturat pe care l-a suportat spaţiul românesc este, fără îndoiala, cel al erei socialiste, cu expresie creativă supremă centrul Bucureştiului şi opera magna Casa Poporului*. În anii de după război şi până la revoluţie, regimul victorios a pus în scenă şi a rafinat continuu un idiom arhitectural care să-I reprezinte şi să-i poarte valorile fundamentale. Ideologia politică şi-a creat nu numai un limbaj verbal propriu (celebra limbă de lemn a activiştilor şi a slugilor lor) ci şi unul arhitectural, din nevoia legitimă de a construi şi un spaţiu fizic propriu şi reprezentativ. Starea României este, astăzi, atât de complicată pentru că idiomul pe care l-am folosit atâţia ani a dispărut peste noapte şi nu ne mai înţelegem unii cu alţii. Ne-am trezit într-o bună zi că ştim să vorbim doar o limbă care nu mai există. O vreme am crezut că va fi simplu să vorbim cu toţii o nouă limbă, inclusiv în arhitectură, dar s-a văzut destul de repede că nu se poate. Şi nu din motive de vocabular, căci a fost relativ simplu să renunţăm la sonorităţile ideologizate, înlocuindu-le cu neologismele noului limbaj al determinărilor economice. Dificultatea o constituie structurile sufleteşti profunde, deformate de utilizarea în exces a idiomului totalitar. Drama României este că responsabilii săi sunt modelaţi interior de idiomul celeilalte lumi. Arhitectural vorbind, problema e aceeaşi: am moştenit un spaţiu care nu mai înseamnă nimic. Ne mişcăm printre vestigiile unei lumi moarte, din care înţelegem tot mai puţin, iar decidenţii, crescuţi şi formaţi în limba veche au reflexe anacronice (vezi mai noile demolări din Bucureşti pentru noua axă nord-sud). Singura valoare a spaţiului moştenit este una istorică, de vestigiu, care permite studiul arheologic al lumii pe care a slujit-o (în paranteză fie spus, cred că succesul turistic al Casei Poporului ţine şi de statutul muzeal al prezenţei sale în lume: este expresia maximă, stalinist – shakespeariană, a unui idiom pierdut). Eforturile de recuperare produc, adesea, efecte hilare, prin anvergura teoretică sau de-a dreptul dimensiunea fizică. Dar despre asta cu altă ocazie…

Aş mai face şi un comentariu ceva mai provocator. Mă gândesc că, poate nu chiar întâmplător, singurul fenomen notabil al arhitecturii româneşti din ultimii douăzeci de ani – că ne place sau nu, nu are importanţă – îl reprezintă palatele ţigăneşti. Încercaţi să întrebaţi un străin civilizat despre arhitectura românească, şi vedeţi ce construcţii va menţiona. Eu am obţinut, de fiecare dată cam aceleaşi răspunsuri: Casa Poporului, Muzeul Satului, câteva mănăstiri şi palatele ţigăneşti. Facând abstracţie de frustrările breslei şi referindu-ne doar la cele din urmă, altminteri singurele contemporane, cred că este aşa pentru că ţiganii au reusit să-şi costruiască un idiom coerent şi să se mişte în interiorul lui suficient de mult timp ca să se facă remarcaţi. De altfel, odată ce au părăsit teritoriul marcat stilistic cu atâta trudă (turnuleţele în primul rând sau excesul decorativ clasicizant), arhitectura lor tinde să se piardă în masa amorfă a kitsch-ului ambiant. Ar fi, poate, de reţinut lecţia ţigănească? Na că am spus-o!