Arhitectura noastră şi cinematografia lor
Cu toţii gândim. Întrebarea este cât reuşim s-o facem în afară cutiei.
Articol preluat de pe www.asdesign95.ro
Cred că o să fiţi de acord că fenomenul cinematografic românesc ne invită să ne reevaluăm.
Povestea unei bande de tineri rebeli care cu mâinile aproape goale au luat “Un Certain Regard”, “Caméra d’or”, “Palme d’or”, “Ursul de Aur” – să menţionez doar vârfurile vârfurilor – este una impresionantă.
Aproape un scenariu neverosimil hollywoodian.
Dar aici este partea frumoasă a poveştii. Ea nu este o poveste.
Este o realitatea cu care noi ceilalţi ar trebui să ne confruntăm.
Oamenii ăştia chiar există.
De ce arată cinematografia lor atât de diferit de orice altceva se întâmplă în ţara noastră?
Pentru a înţelege asta este suficient să te uiţi în ochii lor şi să-i asculţi.
Sau mai simplu, să le vezi filmele.
Că este vorba despre Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu sau Călin Netzer aproape că nu contează.
Aici este vorba – pe lângă talent – despre caracter.
Hotărâre. De a juca corect.
Profesionalism.
Şi putere. De a susţine ce crezi. De a te împotrivi sistemului strâmb.
De a te privi în oglindă. Chiar dacă nu-ţi place ce vezi. Sau mai ales atunci.
Asta să fie explicaţia?
Dacă da, atunci nu pot înţelege răbdarea cu care ţinerii arhitecţi şi studenţii arhitecţi aşteaptă.
Apariţia bandei de tineri rebeli arhitecţi care să aducă schimbarea.
Oare nu îşi dau seama că ei sunt cei care pot pune totul sub semnul întrebării?
Că pot spune NU? Pentru a putea spune apoi DA?
Aşa cum spun de atâta vreme confraţii noştri din cinematografie?
În acest caz ar trebui să asculte – mutatis mutandis – îndemnul lui Obama adresat tinerilor studenţi israelieni:
“Speaking as a politician, I can promise you this:
political leaders will not take risks if the people do not demand that they do”.
“You must create the change that you want to see.”
Până când “arhitecţii politicieni”* – vedete sau nu – nu vor simţi o adevărată presiune din partea tinerilor arhitecţi vor continua
să obţină proiecte folosindu-se de funcţiile ocupate, în primării, ministere, comisii, mincu, oar, rur şi alte organizaţii profesionale,
să-şi aprobe propriile proiecte în comisii,
să întrebe candid ce confict de interese există în aceste situaţii,
să fie pasivi la problemele reale ale breslei şi care nu le aduc atingere directă,
şi, eventual,
să iasă cu poziţii publice slabe în cazuri de abuzuri extreme ale autorităţilor.
să iasă cu poziţii publice făţarnice în care solicită – cui ? – organizări de concursuri.
De gura lumii. Fără niciun efect practic.
Şi astfel vom asista în continuare
la lipsa cvasitotală a concursurilor de arhitectură în România.
Locale, naţionale sau internaţionale.
La lipsa unei pieţe reale de arhitectură, unde proiectele
în privat sunt “aspirate” în mod ilegitim de cei care pot forţa regulile urbanistice sau de altă natură asigurând beneficiarilor lor avantaje necuvenite,
iar la stat sunt “dirijate” politic.
La proiectarea fără arhitecţi a mega lucrărilor de termoizolare a blocurilor cu consecinţele estetice cunoscute.
La proiectarea fără arhitecţi a pistelor de biciclişti ilegale şi nefuncţionale.
Şi în general
la obţinerea proiectării oricărei investiţii publice într-un mod netransparent.
La demolarea monumentelor istorice – vezi Hala Matache.
La agonia tinerilor arhitecţi fără speranţă de afirmare.
Nici măcar de angajare.
La dispariţia treptată a multor birouri minunate de arhitectură.
Şi în final
la îndepărtarea totală de modelul cinematografic şi, eventual, la identificarea cu cel fotbalistic.
Slăbiciunea arhitecţilor politicieni – vedete sau nu – este imaginea proprie. Vor să fie percepuţi ca personaje de legendă.
Ajutaţi-i.
Daţi-le şansa să devină legendari.
Împreună cu voi.
Impuneţi-le teme care ne privesc pe noi toţi arhtectii.
Forţaţi-i să devină adevăraţi luptători în sprijinul intereselor arhitecturii româneşti.
Să obţină rezultate concrete. În folosul breslei nu al lor personal.
Iar dacă nu pot.
Dacă nu vor.
Obligaţi-i să lase locul celor care sunt gata să o facă.
arhitect politician* – arhitect care prin poziţia oficială ocupată (ales sau nu) ar trebui şi ar putea să servească interesele arhitecţilor ca breaslă şi nu o face fiind preocupat de afacerile proprii – de propriul birou, nume sau interese. Este echivalentul în arhitectură al politicianului real cu rezultate slabe sau extrem de slabe în funcţia pe care o ocupă reprezentându-ne pe noi, dar având un succes teribil în paralel cu propriile afaceri.
Arh. Bogdan Pop
Asdesign95
Acest articol este dedicat Domnului Arhitect Dan Marin, pe care din păcate nu-l cunosc personal, dar căruia îi port respect pentru modul în care a înţeles să-şi exercite funcţiile oficiale pe care le-a deţinut.