Arhitectura peisagistică în Bucureşti

Până în cea de-a doua jumătate a secolului 20, Bucureştiul era descris ca un oraş verde, un fel de grădină uriaşă, generoasă şi atotcuprinzătoare, cu căsuţe ascunse sub copaci şi numai câteva bulevarde şi promenade. În zilele noastre, însă, ne confruntăm cu un spaţiu destructurat, marcat de numeroase intervenţii agresive în ţesutul său şi înconjurat de zone întregi formate din locuinţe colective gri, moştenite din era comunistă, densificate şi ele atât în anii ‘80, cât şi după.

Text: dr. arh. Ioana Tudora
(conferenţiar în cadrul Facultăţii de Peisagistică – USAMV, Bucureşti)

Demolările şi densificările au distrus imaginea de oraş-grădină, iar puţinele zone verzi rămase în urma procesului „ştiinţific” comunist de sistematizare urbană sunt acum sufocate de maşini şi clădiri. Nu putem vorbi de domeniu public în acest oraş, pentru că fiecare metru pătrat de spaţiu urban este plin de maşini şi/sau gunoi, cel puţin când cei ce candidează pentru una dintre cele şapte primării (cea generală şi cele şase primării de sector) nu sunt în campanie electorală. Chiar dacă o facultate de arhitectură peisagistică există în Bucureşti din 1998 şi o a doua a fost înfiinţată în 2003, încă nu se poate vorbi despre o practică a arhitecturii peisagistice. În prezent, totul se reduce la câteva grădini private.

În ceea ce priveşte spaţiul public, toate intervenţiile sunt iniţiate şi realizate de angajaţii Primăriei, care sunt departe de a fi pregătiţi în acest domeniu. Prin urmare, întregul proces de transformare estetică a oraşului stă sub semnul kitsch-ului şi al improvizaţiei. Proiectele concepute de profesionişti nu sunt niciodată aplicate sau sunt implementate ulterior modificărilor făcute în conformitate cu viziunea şi gustul primarului (sau varii alte interese). În consecinţă, spaţiile publice din Bucureşti sunt, în prezent, doar o serie de vitrine pre-electorale prin care îşi fac reclamă primarii. Monotonie, depersonalizare şi kitsch sunt cuvintele cheie pentru aceste zone. Fiecare parc trebuie să aibă acelaşi loc de joacă, acelaşi ceas floral (ne-funcţional, evident), aceleaşi bănci şi garduri colorate, aceleaşi alei de ciment şi aceleaşi flori (trandafiri, crăiţe, panseluţe, salvie, părăluţe…), aceleaşi tufe (buxus, ligustrum…) şi nelipsitele conifere, în special tuia. Aceleaşi fântâni, pe care oricine le poate cumpăra de la supermarketurile specializate de la marginea drumurilor naţionale, aceleaşi jardiniere şi aceleaşi statui din ipsos sunt prezente în fiecare parc. Cel mai puternic impact vizual îl au tomberoanele colorate şi băncile vopsite în culorile naţionale (roşu, galben şi albastru). Această critică poate părea prea dură, dar realitatea este mult mai rea.

Sperăm ca imaginile să vă ajute să vă faceţi o idee mai clară despre oraşul care a fost odată numit (printre alte nume) Micul Paris al Balcanilor. Dacă designul în sine nu este suficient pentru a transforma scuarurile, grădinile şi restul spaţiilor publice în parodii sinistre şi tragice ale Disneylandului, există şi panourile disciplinare şi publicitare. „Nu călcaţi pe iarbă!”, „Nu intraţi cu câini!”, „Nu atingeţi florile!”, „Nu intraţi cu bicicleta!” etc., în aceste spaţii, „realizate de Primăria Sectorului N, cu bunăvoinţa primarului X”, a căror întreţinere nu intră, oricum, în atribuţiile primăriilor. Dacă kitsch-ificarea spaţiilor publice nu pare chiar atât de gravă, ea are, totuşi, efecte secundare considerabile. În primul rând, aş dori să amintesc de un impact estetic mai important asupra spaţiului urban. Acest stil de peticire a spaţiului public a devenit noul model cultural, influenţând întreaga arhitectură a oraşului. Totuşi, aceste proiecte sunt oarecum apreciate deoarece principala pro­blemă a Bucureştiului (şi nu numai a lui) este praful… înlocuit pe alocuri de puful de platan care este alergogen. Prin urmare, fiecare spaţiu curat, indiferent de celelalte însuşiri ale sale, are un succes considerabil la nivelul comunităţii.

Astfel, acest tip de intervenţie a devenit un model, impactul său fiind vizibil în cazul grădinilor private, dar şi al locuinţelor. În acelaşi timp, arhitectura veche a oraşului, chiar dacă de mare valoare, este văzută ca depăşită şi lipsită de interes. Până şi parcurile vechi cad victime acestei noi viziuni asupra spaţiului public. Grădina Kiseleff, prima de acest fel din Bucureşti, proiectată în 1843 de peisagistul german Carl Friedrich Wilhem Meyer şi restaurată în 1910 de Rebhun, a fost şi unul dintre primele spaţii bucureştene distruse de această vizi­une kitsch. Proiectul nou a fost realizat sub supraveghe­rea unui inginer forestier care susţine cu mândrie că a îmbunătăţit cele două proiecte vechi, pe care le consideră nefuncţionale şi prost concepute. Prin urmare, în loc de un proiect de restaurare a unuia dintre cele mai importante parcuri din Bucureşti, avem acum o cacofonie vizuală realizată de un autor fără pregătire în arhitectura peisagistică. În al doilea rând, aş dori să vorbesc despre efectele economice, până acum invizibile. Aceiaşi politicieni continuă să vorbească despre Bucureşti ca despre un oraş modern şi, mai ales, un viitor enorm succes pentru turismul naţional şi chiar internaţional. Dar cum am putea, oare, promova o metropolă atât de urâtă?

De aceea, eu prevăd o pierdere economică considerabilă pentru întreaga comunitate. În acest tablou pesimist, cele câteva proiecte interesante rămân pe hârtie. Unul dintre cele mai ambiţioase studii pri­veşte constituirea unei reţele ecologice verzi pentru întregul oraş. O parte dintre proiecte sunt realizate de absolvenţi ai fa­cultăţii de arhitectură peisagistică. Acestea urmăresc să reabiliteze şi să dezvolte vechile zone industriale ale oraşului şi malurile Dâmboviţei – râul care a fost transformat, de-a lungul timpului, într-un fel de canal de beton care traversează întregul oraş şi, în primul rând, centrul său istoric. Alte proiecte încearcă să pro­pună recuperarea celor mai valoroase spaţii cu potenţial peisager aflate de-a lungul râului Colentina – gândit cândva (acum aproape 100 de ani) ca parte integrantă a unei centuri verzi, viziune aflată la acea oră în avangarda europeană. Problema nu este atât urâţenia in­tervenţiilor actuale, cât distrugerea unei părţi importante din spaţiile verzi ale oraşului în favoarea clădirilor particulare. Bucureştiul e acum unul dintre cele mai poluate oraşe din Europa, cu un aer plin de praf, ce nu poate fi respirat.

În curând, aici nu se va mai putea trăi… de fapt deja nu se mai trăieşte, un semnal fiind numărul din ce în ce mai mare de co­pii asmatici sau cu proble­me respiratorii gra­ve (şi aici impactul economic este considera­bil). Ceea ce lipseşte cu desăvârşire este o vi­ziune coerentă pentru dezvoltarea oraşului. În prezent, toa­te intervenţiile sunt realizate în baza in­tereselor private individuale şi nu există un câştig colectiv. Pe de altă parte, Bucureştiul are resurse teritoriale considera-bile ce nu sunt folosite: situri industriale abandonate, zone neconstruite, enclave semi-rurale în mijlocul oraşului… Prin urmare, proiectul reţelei verzi urmăreşte folosirea acestor spaţii, marea majoritate în proprietatea statului, pentru o dezvoltare multifuncţională, ce include metrou uşor şi zone verzi ce leagă diverse părţi ale oraşului, în prezent separate de zonele virane imposibil de parcurs. Proiectul înglobează şi un studiu în vederea realizării unei centuri verzi a oraşului, capabilă de a opri şi

păstra sub control explozia urbană şi de a proteja noile infrastructuri propuse de Primărie. De asemenea, prin centura verde se urmăreşte recrearea unei părţi din vechile pă­duri ce înconjurau odată oraşul, acum distru­se de dezvoltarea urbană necontrolată. Aces­te zone industriale au fost alese şi datorită dimensiunilor lor considerabile, care, în cazul unei intervenţii coerente, pot fi cu adevărat eficiente din punct de vedere ecologic. Ace­leaşi suprafeţe enorme transformă, în prezent, spaţiile din care fac parte, în gigantice fracturi urbane. Prin urmare, o dezvoltare ce include spaţii publice verzi poate să contribuie şi la restructurarea acestui oraş, alcătuit din bucăţi ieşite din mintea unui paranoic. Merită men­ţionat, de asemenea, că în aceste spaţii virane s-au dezvoltat ecosisteme puterni­ce, ce pot servi ca fundal viitoarei reţele verzi. Dacă vechile zone industriale reprezintă acum un fel de găuri în ţesutul urban, râul Dâm­boviţa este o linie subţire care îl traversează fără un prea mare impact. Cu toate acestea, el poate deveni o axă structurală pentru dezvoltarea unui sistem secundar de apă şi spaţii verzi, care să traverseze oraşul şi să fie complementar zonei de lacuri artificiale create în nordul oraşului, pe râul Colentina. Această mare reţea verde a fost concepută şi construită în anii ’30, dar în prezent este ţinta presiunilor dezvoltatorilor care încearcă să transforme toate parcurile şi malurile lacurilor în cartiere afluente sau zone de clădiri de birouri.

În ceea ce priveşte posibila dezvoltare a Dâmboviţei ca axă verde, există două aspecte importante: cele două mari lacuri şi zone naturale de la intrarea şi ieşirea râului din oraş şi o serie de spaţii neconstruite pe ambele maluri ale sale în centrul oraşului. Acest proiect al reţelei verzi ce s-a bucurat de succes în cadrul congreselor internaţi­onale de specialitate unde a fost prezentat, nu este ignorat doar în forma sa ideatică propusă în studiile de sertar. El este absent ca principiu al dezvoltării durabile şi din planurile de urbanism ce ne prevăd viitorul. Singurul element ce lipseşte din această educaţie este lipsa iniţiativei politice pentru realizarea unei structuri urbane coerente şi implicarea tinerilor profesionişti pentru stabilirea unei viziuni reale, pe termen lung pentru oraş. Să sperăm că viitorul va fi unul bun pentru Bucureşti, deoarece nu ducem lipsă nici de idei, nici de resurse.

Textul este adaptat după: Ioana Tudora – „Landshaft Architektur in Bukarest“, in Garten+Landshaft no.4, 2008.