fbpx


White November igloo

Arhitectura spectacolului

Acel moment magic pe care îl numim, generic, spectacol, are o calitate remarcabilă, şi anume aceea de a suspenda, temporar, structurile cotidianului: odată luminile stinse, sala amuţeşte şi, preţ de un concert sau o piesă de teatru ori un film, rutina zilnică este suprimată; oraşul încetează să-şi exercite influenţa; iar legile şi uzanţele vieţii obişnuite rămân cuminţi în spatele uşilor care se închid pentru a nu mai tulbura nimic din imaginarul care prinde viaţă pe scenă sau pe ecranul de proiecţie.

Text: Ioana Păunescu

Arhitectura spectacolului

Spectacolul este, da, bineînţeles, act cultural, metaforă, act social, manifest, suport al dezvoltării individului, element unificator sau modificator de opinii, entertainment, relaxare, uitare, dedublare, chestionare, dar, mai presus de toate aceastea, e un joc – un joc în sensul propriu al cuvântului, aşa cum e el descris de către Johan Huizinga în al său Homo ludens, şi anume ca o acţiune al cărei caracter esenţial este acela de „a crea o stare de excepţie şi de a diferenţia” această stare faţă de cele cotidiene. Mai mult: „datorită calităţii lui remanente de a fi acţiune, teatrul îşi păstrează strânsa corelaţie cu jocul. Chiar şi limba oglindeşte această legătură solidă, şi anume latina.

Arhitectura spectacolului

Acolo, spectacolul dramatic se numeşte joc, este jucat” mai completează istoricul olandez. La fel şi cinematograful, la fel şi orice artă vizuală derivată din el, completăm noi (şi, dacă ar fi să mergem mai departe pe firul lui Huizinga, am ajunge, de altfel, la concluzia că aspectul ludic este o parte importantă şi serioasă a structurii tuturor acţiunilor noastre sociale, de la competiţie şi până la justiţie).

Aşadar, dacă spectacolul este joc, cum rămâne cu anvelopanta sa, adică subiectul nostru de discuţie? Este şi arhitectura spectacolului un joc? Şi, dacă da, ce rol are? În ce măsură trebuie arhitectura să susţină, să amplifice, să ascundă sau să divulge spectacolul? Teatronul grecesc şi auditoriumul roman, care s-au transformat, ajunse în cadrul urban, în diferite forme de arene, apoi teatrul modern, închis şi acoperit, merg toate pe ideea de separare completă a spectacolului de cotidian, a jocului faţă de viaţa oraşului, a imaginarului faţă de real, condiţia esenţială a desfăşurării spectacolului fiind aceea că emoţia generată de actul artistic se poate petrece numai în cadrul acelui interior bine delimitat.

Arhitectura spectacolului

Sălile de spectacol sunt, deci, istoric şi funcţional vorbind, structuri închise, orientate spre centrul lor interior, complet controlabil şi manevrabil ca mediu vizual, acustic, dar şi comportamental. (Observăm, de altfel, că sala de spectacole este una dintre funcţiunile care, odată conturată, s-a schimbat, pe parcursul secolelor, într-o extrem de mică măsură – în contrast cu spectacolul însuşi, care s-a îmbogăţit cu nenumărate cuceriri tehnice, sau cu designul interior, care a putut primi oricâte elemente de ornamentică.) Sala de spectacole propriu-zisă rămâne, aşadar, acel mediu închis, de tip arenă, şi care interpune, între interiorul său şi oraş, un „zid fără viaţă”, aşa cum descrie Elias Canetti: „o arenă este bine delimitată faţă de exterior. Deosebirea este vizibilă de departe. Locul ei în oraş, spaţiul pe care-l absoarbe, este cunoscut de toţi. O simţim unde se află chiar şi atunci când nu ne gândim la ea. Apelurile ei ajung departe. Când este deschisă în partea de sus, ceva din viaţa care se petrece în interiorul ei se transmite oraşului din jur.”

Arhitectura spectacolului

Amplele mişcări ale secolului XXI, însă, îşi pun amprenta şi asupra siluetei culturale a oraşului, aşa că vedem cum sala de spectacole renunţă, treptat, la imaginea de citadelă ermetică a culturii, complet opacă spre exterior, şi încearcă să se integreze; vedem cum spectacolul se deschide spre oraş – şi nu invers. Vedem cum zidul opac al arenei se dublează, de fapt se multiplică, păstrând închiderea miezului opac şi izolat (al spaţiului propriu-zis de joc), dar creând încă unul sau mai multe alte învelişuri exterioare care capătă, alături de nenumărate alte funcţiuni adiacente, transparenţă. Zona de graniţă dintre tărâmul spectacolului şi spaţiul vieţii obişnuite se lărgeşte, se amplifică, se transformă din „zid fără viaţă” în loc de întâlnire şi de socializare: în cafenea, restaurant, librărie, amfiteatru în aer liber, loc de proiecţii nocturne pe pereţii arenei. Chiar şi auditoriumul contemporan în aer liber (având, bineînţeles, avantajul depărtării faţă de aglomeraţia urbană) se deschide, lăsând vizitatorul să poată întrevedea parte din gradene şi lăsând perspectiva spectatorului să poată zbura liber spre linia orizontului, aşa cum vom vedea imediat în cazul Teatro l’Occitane. Sala de spectacol poate, chiar, să devină un hub de spectacole – gazdă pentru teatru, dar şi pentru concert sau proiecţie video – şi, mai mult decât atât, hub-ul de spectacole poate să devină un hub socio-cultu­ral – destinaţie de entertainment în toate sensurile cuvântului, adică joc social şi cultural nou, care implică în el, din ce în ce mai mult, viaţa cotidiană.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0