Arhitectură subterană: metroul din Berlin | 1953–1994

Metroul poate fi o oglindă subterană a orașului. Dincolo de poezia și pitorescul personajelor, privirilor și întâlnirilor ce se dezvăluie în metrourile din întreaga lume, ceva din traiectoria istorică, socială și arhitecturală a unui oraș se prelungește și transpare – programatic sau involuntar – și în felul în care e proiectată și construită rețeaua de trenuri subterane. Metroul din Berlin este o astfel de scenă grăitoare, în care fiecare stație, fiecare linie are povestea și însemnele ei ce trimit și azi la prefaceri din lumea supraterană.

Istoria U-Bahn-ului berlinez începe cu excavările de la sfârșitul sec. XIX, traversează două războaie și un război rece, resimțind firește incizia unui zid ce dicta la suprafață noi topografii și existențe, ca după ’89 să încerce să regăsească o coerență. Chiar și așa, ca însuși Berlinul azi, rețeaua de metrou păstrează încă, în ingineria și arhitectura ei, amprentele celor două lumi pe care le unea și le despărțea.

Despre această oglindire vorbește expoziția Underground Architecture. Berliner U-Bahnhöfe/Berlin Metro Stations. 1953-1994 deschisă la muzeul de artă modenă Berlinische Galerie, până în 20 mai 2019.

Elegante, somptuoase, cu o cromatică vie sau ludică, cu inserții Pop Art (în Berlinul de Vest) – austere, anonime și strict funcționale (cele din Est), stațiile de metrou construite în perioada 1953–1994 transpun în subteran peisajul urban de la suprafață. 27 dintre aceste stații sunt incluse deja în lista monumentelor protejate.

Expoziția prezintă o selecție de aproximativ 60 de lucrări – imagini inedite, schițe și planuri ale arhitecților, detalii grafice, hărți, filme – ce ilustrează diversitatea tehnică și stilistică a arhitecturii metroului berlinez, precum și potențialul său cultural, istoric, documentar.

Arhitecți precum Bruno Grimmek (1902–1969) și Werner Düttmann (1921–1983) au încercat în anii postbelici să revitalizeze prin culori și materiale noi vechile stații. Începând cu anii ’60, Rainer G. Rümmler (1929–2004), arhitectul oficial al orașului, a folosit în cazul câtorva stații elemente din pop art-ul american și britanic (culori tari, alăturări discordante, materiale lucioase, plastic, forme rotunjite), în aceeași încercare de a imprima o personalitate arhitecturală distinctă care să amintească de spiritul liber și creativ al Berlinului de Vest. Iar în anii ’80 au apărut și elemente de design care încorporau ceva din aerul cartierului respectiv și creau astfel mici povești (animale stilizate pentru stația Tiergarten, de exemplu; decoruri vegetale, pattern-uri ceramice inspirate din stilul clădirilor consacrate etc.).

screen-shot-2019-03-19-at-22-23-52

Un prilej, de asemenea, de a vizita câteva dintre stațiile-cult ale Berlinului. Rathaus Spandau – deși întru totul neturistică, fiind plasată în extremitatea nord-vestică, la capătul liniei U7 – merită toată atenția: plafoane înalte, coloane impozante cu granit negru, lumină luxuriantă, amintind în mod programatic de o sală de bal ori de o catedrală, semn că marea arhitectură începea „de jos”.

screen-shot-2019-03-19-at-22-28-17