Art Déco – charmul unei decadențe

5home_forzats

Trecuse războiul. Amărăciune, urâțenie, durere, frică și moarte, apoi ruină și sărăcie – toate se sfârșiseră în 1925, când s-a deschis l ́Exposition internationale des arts décoratifs et industriels modernes. De fapt a fost reluată o mai veche inițiativă datând din Belle époque, din vremea când viața fusese frumoasă. Parisul avusese atunci lumină și culoare, și cabarete, și iubiri, și libertate. Boema, ba chiar frivolitatea și decadența flirtaseră cu arta și o îmbogățiseră. Acum, după război, oamenii își meritau viața înapoi, cu distracția, exuberanța și nebunia ei cu tot. Și le-au reinventat, în viață și în artă. Expoziția i-a mai adăugat bogăție și eleganță – cel puțin în imagini. Și o superficialitate chiar chic. Doar prezențele lui Melnikov și le Corbusier erau mai reținute.

Evenimentul de pe Sena a avut  loc atunci când această tendință artistică atingea maturitatea, după o tinerețe antebelică întreruptă. Se manifesta acum ca un stil artistic descătușat, asociat visatului stil de viață. Orice formă în spiritul noului gust era permisă, interzise erau doar clișeele istoriciste. Se manifesta, ca și Arts&Crafts, în toate domeniile „artei pentru toți”, prin artefacte unicat sau în serii mici, de la designul de obiect la amenajări interioare, de la piese de mobilă la străzi întregi [1] și de la pălării la transatlantice. Poate că se născuse în Franța dintr-un spirit de concurență cu tradiționalul ei rival, Germania, care datorită Deutscher Werkbund se impunea deja în Europa prin produse frumoase și de calitate. Doar că produsele made in Germany erau livrate în serii mari, erau practice și accesibile, pe când unicatele franțuzești graseiau provocator sau ciripeau cu grație din vârful limbii pentru câțiva cumpărători privilegiați. Erau, ca și produsele casei William Morris, încărcate de suflet de artist și pline de bune intenții, dar nici splendorile Art Déco nu erau de nasul omului de rând. Și dacă unele din aceste forme încă semănau cu cele ale defunctului Art Nouveau, era poate pentru că amândouă credeau cu convingere că formele frumoase fac viața oamenilor mai bună. Și amândouă erau consecințe compensatorii ale unor experiențe severe: Art Nouveau fusese rezultatul revoluției industriale, pe când Art Déco era rezultatul Primului Război Mondial.

De altfel, Art Déco era alcătuit dintr-o multitudine de influențe, de la proporțiile clasiciste (eliberate de încărcătura din anii de glorie ai designului francez), până la modernismul pur. A preluat din zbor de la Mackintosh și de la Wiener Sezession (de la Hoffmann și Olbrich), apoi de la faza mayașă a creației lui Wright și de la toate coloniile din toate continentele, în fine și de la contemporani: de la Futurismul italian, de la Cubism, de Stijl, Constructivismul rus și Expresionismul german. Din toate a cules ce era mai spectaculos și mai vandabil.

Deși recunoscută ca stil artistic, această extravaganță cosmopolită avea să rămână no name până în 1966, pentru ca abia în 1968 să se răspândească în întreaga lume eticheta Art Déco. [2] Era o prescurtare de impact și era potrivită pentru un stil pur decorativ. Cât timp a trepidat în plină glorie, anglo-americanii îi spuseseră, inspirat dar insuficient de cuprinzător, „stilul jazz modern”, „streamline modern”, „zigzag modern”, „skyscaper style”, „liner style” sau simplu „modernistic”. Doar francezii înșiși priveau obiectul, apoi priveau în zare, și-i spuneau „le style moderne” sau chiar „universalisme”.

art deco igloo 199

Cum se întâmplase de multe ori și înainte, când ideile inovatoare europene migrau în America, și noul spirit al formelor a luat drumul transoceanic. Călătorea cu pachebotul doar la clasa lux, confortabil și plăcut, luând cu el toate accesoriile unei joi de vivre pariziene. Și cum se întâmplase și în trecut, the Brave New World a știut pe loc să-l pună în valoare à l ́américaine. L-a aplicat, de exemplu, la zgârie-nori. Dar stilul a traversat Atlanticul și mult mai repede decât pe apă: zbura cu aeroplanul, după exemplul lui Lindbergh. Venise epoca vitezei. Venise și epoca jazzului, și a ciorapilor de nylon, a foxtrottului și charlestonului importate la rândul lor din America, dar și a baletului rus adus de Diaghilev și performat de „zeii nebuni ai dansului”, în frunte cu Nijinsky. Era și epoca lui Coco Chanel – standardul femin de tip sportiv, dar și a Joséphinei Beker – o „perlă neagră” nonconformistă, exotică și sexy, irezistibilă și pentru Le Corbusier și pentru Adolf Loos, printre alții. Proiectul extravagant de casă pentru Joséphine Beker a fost declarația de dragoste a lui Loos. Și o coincidență: primul succes parizian al dansatoarei afro-americane s-a produs chiar în 1925, odată cu expoziția de arte decorative, la Théâtre des Champs-Elysées – o clădire Art Déco proiectată de Auguste Perret. Și a fost, în fine, și epoca unor maeștri ebeniști, ensembliers (designeri de interior), orfèvres, hauts couturiers, artiști sticlari, pictori, sculptori, arhitecți, graficieni, designeri de automobile și cineaști. Nu erau ei străbătuți de fiori filosofici, ci doar au creat lucruri extrem de frumoase. Răspundeau prompt cererii unui public avid să trăiască repede timpul pierdut. O arhitectură sobră ca cea a lui Gropius pentru Chicago Herald Tribune n-avea cum să culeagă ovații în 1923, cel puțin în afara lumii germanice. Și totuși, încă de pe atunci, se desprindea dintre acei creatori o aripă orientată spre modernism.

După vreo zece ani, vocabularul de origine franceză al Art Déco a început să ispășească pentru păcatul superficialității. Era doar un ansamblu eclectic de forme decorative, vii, excentrice și explozive, ocupat să se distreze și să culeagă succese. Lipsite de o bază ideologică, formele păreau că încep să se consume. Și în America păreau că obosiseră, după ce au scânteiat la scară mare la Chrysler și Empire State Buildings. Între timp modernismul se maturiza, fundamentat estetic pe principii raționaliste, cu natură socială, tehnologic-industrială și economică, precum funcționalismul, producția de masă și prefabricarea. Își crease o ideologie convingătoare. Art Déco însă, mereu în vervă, mereu bine dispus și amuzat, continua să se risipească. Totul era să sclipească prin impresia de lux și opulență, exotism și glamour. Și critica atât a așteptat. Din primii ani 1930, a comparat-o cu o prostituată fanată, dar intens machiată, care încearcă cu disperare să mai pară tânără și se oferă oricărui nou curent. [3] Dar, culmea, tot avea succes! Și chiar dacă era așa cum spuneau domnii critici, arta Déco n-a încetat niciodată să fie iubită. Pe când criticii, cu toată dreptatea lor…

O parte din creatorii de bază ai stilului – Ruhlmann, Chareau, Mallet-Stevens, Eileen Grey – s-au îndepărtat de maniera lor din tinerețe și au adoptat modernismul, mai ales în arhitectură. Refuzau să mai manipuleze motive japoneze, egiptene, aztece și mesopotamiene și materiale prețioase – ebonită de Makassar, fildeș, lac, bilinga de Gabon, blănuri scumpe, mătăsuri, damasc și altele. S-au orientat spre oțelul tubular, metalul cromat și foile de sticlă plană. Se introverteau. Impetuoaselor decorații parietale le preferau suprafețele albe. Se știe, de exemplu, cât de tare s-a înfuriat Eileen Grey când s-a întors la casa ei de vacanță de pe Riviera franceză și și-a găsit pereții pictați de le Corbusier, în lipsa și fără acordul ei. N-a mai călcat niciodată pragul casei pe care o proiectase cu atâta pasiune. Eileen fusese creatoare de mobilier și avea 44 de ani când a început să învețe arhitectură. Casa E-1027 de lângă Monaco e o capodoperă a arhitecturii moderne, cu toată vandalizarea ei de către „prietenul casei”. Iar povestea dramatică din jurul ei, plecată din iubirea unei creatoare geniale pentru iubitul ei arhitect, continuată cu trădare, război, orgii, devastări și moarte, se găsește pe Internet. [4]

Până la urmă, Art Déco, stilul acesta frivol și ostentativ, formalist și zgomotos, s-a strecurat râzând cu nonșalanță printre raționaliști, puriști, minimaliști și critică, timp de aproape un secol. Și dacă n-a murit, mai trăiește și astăzi.

Text apărut în igloo 199 / dec 2020 – ian 2021

igloo_199-shop

 

 

 

 

 

 

 

 

Note
[1] Rue Mallet-Stevens din Paris.

[2] În 1966 s-a deschis la Paris expoziția retrospectivă „Les années ́25 ́Art Déco/Bauhaus/Stijl/Esprit Nouveau”. În 1968, Bevis Hillier a publicat cartea „Art Déco of the 20s and 30s”.
[3] Adrian Tinniswood, The Art Déco House, Watson-Guptill Publication, New York, 2002.
[4] Jean Badovici, arhitect, critic și editor francez de origine română. https://www. metropolismag.com/architecture/e1027-villa- eileen-gray-crowdfund-preservation/, https:// www.elledecor.com/it/best-of/a29023604/ eileen-gray-villa-e-1027-le-corbusier/ https://declad.com/e-1027-what-happens-in-e- 1027-stays-in-e-1027/ etc.

→ Descoperă universul arhitectural art deco al Bucureștiului interbelic în noul album #igloopatrimoniu București – Oraş Art Deco / Bucharest – Art Deco City.

signal-2021-04-12-132914_003