Arta nu salvează, ci reinventează lumea
Într-un articol apărut în Le Figaro pe 24 octombrie, imediat după decernarea la Paris a Premiului Marcel Duchamp artistului român Mircea Cantor, Valérie Duponchelle descrie emoţia şi bucuria stârnite în sala arhiplină în momentul aflării premiantului. Opera „europeanului din Paris”, pe care criticul de artă francez îl aşază alături de nume precum Max Ernst, Joan Miró, Pablo Picasso, reprezintă „o întoarcere a delicateţii”. „Violenţă a lumii şi poezie a artei” scrie Duponchelle într-o perfectă retorică franceză. Articolele în presa franceză curg, la fel cum, la televiziunile şi radiourile franceze, poţi vedea şi auzi reportaje şi interviuri cu artistul român, care câştigă în 2011 unul dintre cele mai importante premii de artă din Franţa, un premiu obţinut în trecut de către personalităţi artistice precum Thomas Hirschhorn. Mai mult ca niciodată însă, laureatul de anul acesta al premiului Duchamp pare a întruni consensul opiniei publice, al presei şi al specialiştilor, toată lumea văzând deja în Mircea Cantor un Maestru.
„Opera densă şi proteiformă a lui Mircea Cantor ia în stăpânire fenomene ale societăţii contemporane, propunându-le reprezentări simbolice. Aceste alegorii sunt suspendate undeva între real şi imaginar”, a spus Alfred Pacquement, preşedintele Juriului Premiului Duchamp, la ceremonia de decernare.
Creat în 2000, la iniţiativa colecţionarilor de artă contemporană ai ADIAF (Association pour la Diffusion Internationale de l’Art Français), Prix Duchamp se plasează în fiecare an sub egida unui artist considerat „pionier al artei contemporane” şi are scopul de a „susţine şi promova scena franceză pe piaţa internaţională, încurajând toate formele artistice noi, care stimulează creaţia contemporană”. Premiul se atribuie unui artist rezident în Franţa, iar laureatul câştigă 35 de mii de euro şi e invitat să creeze o operă originală pe care o prezintă pentru trei luni la Centre Georges Pompidou din Paris, una dintre marile instituţii de artă ale lumii.
Născut în România în 1977, Mircea Cantor „trăieşte şi lucrează pe Pământ”, aşa cum citim în biografia sa. Această delocalizare metaforică reduce la zero graniţele geografice şi întreaga hegemonie vestică: lucrările artistului român se desprind de un context local, devin – fără să folosim cuvinte mari – lucrări ale omenirii. După studii de artă efectuate la Nantes, Mircea Cantor se stabileşte la Paris („Spun mereu că m-am instalat în Franţa pentru că este o periferie a României”, declară artistul într-un interviu recent). În 2002, acesta avea primul solo show la Galeria Yvon Lambert din Paris, intitulat The Right Man at the Right Place. Au urmat apoi numeroase expoziţii în instituţii mari de artă din Europa.
În 2009, la aceeaşi importantă galerie pariziană care îl reprezintă, avea loc prima mea întâlnire cu lucrările lui: în expoziţia White sugar for black days. Cele şapte „viitoare cadouri” de diferite mărimi, unele supradimensionate – funde mari din beton care îmbrăcau cutii imaginare de cadouri – ocupau galeria şi dădeau impresia unei realităţi suspendate, a unei realităţi-lipsă sau insuficiente: vieţii îi luau locul apariţii stranii, imposibile, pietrificate. Din aceeaşi expoziţie, îmi rămăseseră întipăriţi în memorie cocenii de porumb „modificaţi” – lipsa anumitor boabe însemna apariţia literelor, care împreună formau întrebarea „ce să facem cu perlele?”, referindu-se la biblicul îndemn „să nu arunci perle la porci”. Tot acest joc serios cu limba mi se părea puternic şi inteligent, era parcă punerea absurdă în practică a inflexiunilor limbii.
Lucrările lui Mircea Cantor erau în acelaşi timp simple şi elaborate ca apariţie, simple şi complexe ca înţeles, te puneau în faţa unui paradox şi îţi arătau, ironic, printr-o lucrare aşezată precum un obstacol, că lucrurile sunt mai simple sau, din contră, mai complicate decât crezi, că foarte uşor, fără exagerare, pot deveni mai umane, tocmai acest spaţiu terţ, intermediar, fiind spaţiul „pneumatic” redat libertăţii omului de a se reinventa.
În expoziţia curatoriată de Ami Barak în mai 2011 la Galeria Charim din Viena (Curated by), într-un video – de o simplitate frapantă – de o secundă, în loop, un băieţel taie jetul apei de la chiuveta din bucătărie cu foarfeca. Lângă Paris, în centrul de artă contemporană Crédac (Ivry-sur-Seine), care şi-a inaugurat pe 15 septembrie noul spaţiu cu o expoziţie personală Mircea Cantor, artistul propune un proiect intitulat More cheeks than slaps, ce poate fi vizitat până pe 18 decembrie. Aici, într-un alt video de câteva secunde, copilul spune zâmbind, sfidător-ingenuu, că I decided not to save the world.
Dacă celebrul erou al lui Melville, scribul Bartleby, încă „prefera să nu”, copilul, azi, a ajuns deja să se decidă să nu. Antieroul, antiprofetul declarat, scutură de pe umerii săi povara întregii omeniri: ne naştem cu acest mesaj inoculat, avem creierele spălate, tot ceea ce ni se spune din start este că trebuie să fim salvatorii lumii. Iată că, ironic, copilul îşi permite să ia o decizie invers radicală, strecurând o negaţie acolo unde nu e loc niciodată decât de afirmaţii. Toată această alegorie îmi aminteşte oarecum de o poveste reală şi pe alocuri înfricoşătoare, a unui puşti care, aflat într-un avion alături de părinţii lui, direcţia Statele Unite – a fost atât de draguţ şi prietenos cu un alt călător încât acesta din urmă le-a spus părinţilor că fiul lor are toate atuurile să fie preşedintele Americii. Este tipul perfect de „people pleaser”. Faci pe placul celorlalţi, eşti liderul absolut. Negi, refuzi, preferi să nu – eşti exclus.
Într-un alt video, Tracking Happiness, femeile îmbrăcate în alb mătură fiecare paşii celei dinaintea ei, într-o lucrare-incantaţie. Azi nu îţi mai poţi şterge urmele, eşti urmărit oriunde, în orice moment se ştie unde eşti. Trăim într-o „isterie a arhivării”, spune Mircea Cantor într-un interviu din Les Journal des Arts, adăugând că „e împotriva naturii să păstrezi o primăvară eternă”, avem nevoie de noi începuturi, de posibilitatea de a o lua de la capăt, de a da delete acolo unde vrem, fără posibilitatea undo.
Fishing Fly este pentru mine una dintre lucrările cele mai dure din expoziţia de la Crédac. Avionul-jucărie din bidoane de petrol are în vârf un ac aurit. E momeala, nada, iluzia, sunt minciunile care ni se oferă zilnic şi pe care suntem invitaţi să le ingurgităm. Iar tot o capcană e şi lucrarea cea mai luminoasă din expoziţie. Curcubeul pe care Mircea Cantor îl pictează pe un geam mare nu mai are nimic din evanescenţa şi puritatea curcubeului. Atunci când i te aşezi alături îl vezi în cele mai profunde straturi ale sale. Curcubeul e făcut cu mâna, prin alăturarea amprentelor artistului; una câte una, prin acumulare, liniile curcubeului prind contur şi au modelul sârmei ghimpate. Ce poate fi mai mult decât un curcubeu – apariţie pe cer care minunează de fiecare dată, simbol al păcii şi semn divin – la care artistul lucrează asemenea unui pictor într-o biserică, pe care artistul ţi-l dă împreună cu amprenta sa, ca într-un dosar de poliţie? În acelaşi timp, e ceva din pictura rupestră în această lucrare şi are ceva duchampian (să nu uităm capodopera lui Marcel Duchamp, La Mariée mise a nu par ses Célibataires même, supranumită Marele geam).
Arta lui Mircea Cantor „demonstrează întotdeauna o conştiinţă acută a dereglărilor lumii”, observă un critic de artă francez. Lucrările artistului român te prind în capcană: prietenoase în aparenţă, liniştitoare, ca un cântec de adormit copiii, ele sperie odată privite de la distanţa justă. Sunt incomode tocmai pentru că pun calm, apropiat, atractiv numeroase probleme, readucându-ne politicos în atenţie ceea ce preferăm să evităm, să amânăm. Nu trebuie nici să-ţi propui să salvezi brutal lumea, dar nici să te faci că problemele ei nu există. Între aceste extreme, arta lui Mircea Cantor reinventează, de fapt, însăşi Lumea, ca spaţiu al Omului.
Mircea Cantor, câştigător al Premiului Marcel Duchamp în 2011, va avea anul viitor o expoziţie la Centre Georges Pompidou. Un show mult aşteptat. Dar îmi doresc să văd o expoziţie de mari proporţii în România, alături poate de artiştii despre care a declarat la un moment dat că îi simte aproape şi de la care a avut ce învăţa: Rudolf Bone, Ion Grigorescu, Geta Brătescu. Îmi doresc să îl văd în Pavilionul României la Bienala de artă de la Veneţia. Îmi doresc ca oamenii să ajungă – prin lucrările lui – să înţeleagă semnificaţiile unui răspuns scurt pe care Mircea Cantor, într-un interviu recent, l-a dat unei întrebări complicate:
„Sunteţi un artist politic?
„Nu, sunt un artist, şi asta e deja dificil de asumat.”
„A fi artist înseamnă a fi radical”, spune zâmbind Mircea Cantor.