Arhitecți de dumping

[mp_row]

[mp_span col=”12″]

Mi-am amintit recent o discuţie veche de acum câţiva ani (trei, patru?), în care un amic, arhitect şi el, se plângea, revoltat, căci direct afectat, de pre­ţu­rile derizorii de proiectare practicate cu nevre­d­nică asiduitate de o parte a membrilor breslei. Cum mă lovisem doar tangenţial de asemenea situaţii, adică nu într-atât încât să nu pot întoarce spatele şi pleca mai departe fără regrete, revolta lui, totalmente justificată principial, m-a atins doar indirect. Ştiam că vremurile erau în mod obiectiv nasoale, iar lipsa cronică a comenzii de proiecte putea justifica şi practici sau comportamente discutabile: spinări încovoiate, priviri servile, organe moi. Neafectat direct de practica curvească, eram tentat să caut scuze conjuncturale acolo unde amicul meu vedea numai păguboase slăbiciuni şi condamnabilă lipsa de testosteron.

De ce oare mi-am amintit de respectiva discuţie?

Ghici ciupercă, aţi ghicit! – pentru că, în ultima vreme, am ajuns să mă lovesc de asemenea speţe, una mai neplăcută ca alta. Dacă ar fi să risc o formulare plastică, aş zice că practica oralului la scurt şi, deci, pe bani puţini a migrat dinspre centură înspre unele birouri de proiectare, iar vocaţia de arhitect e pusă de unii dintre noi pe aceeaşi treaptă cu cea de slugoi. Sigur că, cinstit vorbind, într-o lume liberă, fiecare are dreptul să-şi aleagă drumul pe care îl consideră potrivit, fie acesta de curvă proastă (deci ieftină) sau slugă, şi orice societate are nevoie şi de unii şi de alţii. Numai că, de obicei, profesiile astea îşi recrutează personalul din zone socio-umane cu mai puţini neuroni, studii sau aşteptări. Iată însă că excepţionalismul românesc şi-a găsit bun loc de manifestare şi aici. Preţul proiectării în România este o speţă complicată, neclară şi incertă, cam ca orice lucru unde poate încăpea tocmeală (şi la noi, unde nu poate încăpea??).

Scurta sa istorie post-decembristă începe cu o derută totală, căci apariţia birourilor private de arhitectură s-a făcut înaintea oricărei reglementări a domeniului. De la institutele de proiectare (prezente numai în oraşele mari) s-a trecut, fără vreo particularizare legislativă, la firmuliţe oricât de mici şi zglobii, cu statut simplu de SRL. Ca atare, oricine putea să-şi facă firmă de proiectare, fie el arhitect sau nu, căci vreun orga­nism de breaslă care să controleze sau să pună ordine în practicarea profesiei de arhitect nu exista încă. Rezultatul a fost că, în lipsa experienţei de practică pe piaţa liberă, onorariile de arhitectură s-au născut ca urmare a violului colectiv al clienţilor asupra meseriei. Şi, ca în orice viol, părţii abuzate îi vine foarte greu să-şi asume şi să se ataşeze de rezultatul (nedorit al) interacţiunii.

Ce vreau să spun prin asta este că preţul proiectării a fost, în primii ani de practică liberă, victima unor abordări rudimentare, de negociere precupeţească, derulată pe fondul redescoperirii mecanismelor primare ale pieţii libere. Fiecare birou şi-a negociat contractele de proiectare după cum l-a tăiat capul, după propriul prestigiu, propriile nevoi, propriile repere financiare. Lucrul sună aproape bine, în termeni neolibe­rali de piaţă, numai că tranzacţionarea financiară a proiectării (nu numai de arhitectură) ar trebui să difere puţin de kilogramul de ceapă sau metrul de postav. Fie şi numai pentru că trebuie să respecte un număr mult mai mare de constrângeri legale şi administrative decât kilul de ceapă, sau că implică responsabilitatea pe termen lung a autorului. Nemaivorbind că, fiind vorba de un proces de creaţie, implicând pregătire şi competenţe speciale şi specifice, valoarea sa ar trebui masiv contextualizată. Rezumând, problema pri­milor ani noi a fost că aveam o meserie şi oamenii care să o practice, dar lipsea experienţa practicării ei în condiţii de piaţă liberă. Prin comparaţie, industria publicităţii, dezvoltată concomitent, a beneficiat de o lipsă totală de experienţă şi de oameni calificaţi, aşa că a fost nevoită să importe tot domeniul – cu specialişti, practici, mecanisme economice şi preţurile serviciilor. Multinaţionalele au apărut înaintea firmelor locale (multe desprin­se ulterior din acestea) şi şi-au impus, dintru început, reglementările specifice. De aceea şi mulţi absolvenţi de arhitectură (şi nu cei mai slabi) au migrat imediat în industria publicităţii, mult mai bine organizată şi cu job-uri mult mai bine plătite. Dar asta e altă poveste. Revenind la oile noastre, instituţia breslei de reglementare a practicării meseriei de arhitect – Ordinul Arhitecţilor din România – s-a născut abia în 2001.

Nefiind un proces simplu (că nimic nu e simplu la arhitecţi) depăşirea durerilor facerii a durat câţiva ani, aşa că numai în 2005 a fost posibilă adoptarea în Consiliul Naţional a „Onorariilor de referinţă” ale practicării profesiei. Teoretic do­cument de căpătâi al retriburii muncii de arhitect, el nu a fost niciodată considerat literă de lege nici măcar de majoritatea membrilor breslei, darămite de ceilalţi. Înclin să cred că motivul slabei pene­trări de piaţă a preţurilor şi metodologiei de calcul propuse în „Onorarii” este faptul că documentul a apărut târziu, la mai bine de 15 ani de profesare liberă, iar piaţa de arhitectură locală îşi stabilise deja propriile reguli şi cutume. Şi, evident, lipsa de credibilitate a recentului Ordin în cadrul breslei. Astfel, onorariile de referinţă au putut fi folosite aproape exclusiv în contractele cu statul şi cu eventuali clienţi noi în piaţa românească, nefamiliarizaţi cu uzanţele locale şi oricum obişnuiţi să plătească mai serios proiectarea. Piaţa imobiliară şi, deci, şi a serviciilor de arhitectură se găsea însă pe atunci într-o creştere hotărâtă, aşa că neutilizarea formală a „Onorariilor” nu a constituit neapărat o problema serioasă de finanţare a proiectării. Fiecare îşi negocia după pricepere prestaţia, dar sumele contractate, oricât de variate vor fi fost ele în funcţie de experienţă, realizări şi talent la negociere, rămâneau în general rezonabi­le. Că nu s-a îmbogăţit nimeni din proiectare de arhitectură, e însă cât se poate de limpede.

Desigur, problemele au apărut odată cu criza. Imobiliarele au căzut grav şi, astfel, proiectarea a rămas fără obiectul muncii. Concurenţa uriaşă pe puţinele proiecte din piaţă a scos la iveală fragilitatea finanţării proiectării, iar neasumarea legală a „Onorariior de referinţă” în breaslă a dus la răspândirea dumping-ului ca metodă de negociere. Astăzi, deşi lucrurile par să îşi revină încet-încet, respectiva practică continuă să proli­fereze, în dauna absolută a tuturor părţilor implicate. În primul rând a arhitecţilor cu chiloţi în vine care nu pot oferi servicii corecte la preţurile pe care le acceptă, se umilesc şi ajung să fie desconsideraţi, căci ce respect poţi purta unuia pe care îl plăteşti cât vrei cum vrei când vrei, dispus să facă sluj pentru o bucată râncedă de mămăligă? Apoi clienţilor care, pentru că plătesc puţin, capătă o marfă în general proastă, cu costuri mai mari de execuţie şi complicaţii nenumărate şi, nu în ulti­mul rând, oraşelor care se văd sistematic mutilate de o arhitectură ieftină, privată, prin subfinanţare, de valorile pe care ar trebui să le poarte! Recomand prin urmare arhitecţilor de pe centura proiectării, care se vând pe doi lei, să îşi reconsidere puţin propriul statut şi, dacă nu le da mâna să se schimbe, să se apuce mai bine de altceva, căci răul pe care îl fac le depăşeşte cu mult propria prestaţie.

[/mp_span]

[/mp_row]