Arhitectură şi botanică. Azi: ţara ciupercilor
Mergând zilele trecute pe bulevardul unui alt oraş al patriei noastre, pe care n-am să-l numesc ca fiind Constanţa, deci cu acuităţile vizuale ceva mai ascuţite decât în cazul traseelor cotidiene, am făcut o constatare în care botanica invadează masiv arhitectura şi urbanismul. Exprimată în cuvinte simple, ea ar suna cam aşa: trăim în ţara ciupercilor.
Şi asta nu din cauză că în Europa se produc anual mai mult de jumătate din ciupercile comestibile din lume, ci pentru că modelul volumetric al ciupercii pare să-şi fi găsit în oraşele româneşti un teritoriu predilect de proliferare. Dar ce e o ciupercă, înainte de a deveni bucăţele cărnoase în ciulamaua cu care mamele insistă să-şi chinuie, hrănitor, copiii?
Apoi, aflaţi că ciuperca, aşa bună la gust cum e ea, e doar o plantă inferioară, fără clorofilă, prezentă în natură în peste 10 000 de sortimente şi specii, de la foarte mici şi unicelulare la foarte mari. Că se înmulţesc prin spori, că pot fi saprofite sau parazite, adică naşpa în oricare dintre cazuri, ştie oricine, după cum probabil ştie că multe dintre ciuperci sunt comestibile o singură dată. După care mori. Altele se fumează sau se mestecă în scopuri psiho-relaxante, cele mai urâţele şi mai proaste se lasă gătite şi mâncate în mod repetat, dintr-unele se fac antibiotice, din altele brânză albastră şi din altele micoze. Cam asta-i cu ciupercile,
într-o schiţă de rezumat minimal, prezentat foarte pe scurt. A! Să nu uit. Se pare că românii preferă ciupercile din specia Agaricus (Champignon), alea mici şi grăsuţe, pe când restul europenilor se hrănesc mai degrabă cu Pleurotus. Uau!
Cele care ne interesează pe noi astăzi sunt ciupercile alcătuite, formal, din picior şi pălărie, ca orice ciupercă de altfel, şi pe care culturile tradiţionale le-au asociat, simbolic, cu singurul organ masculin care se bucură de erecţie. Menţionarea acestei asocieri nu este făcută doar pentru a tulbura naturile pudibonde, ci pentru că e extrem de importantă în înţelegerea mecanismelor de virilitate prost gestionată care fac să prolifereze ciuperca urbană românească.
Dar ce este aceasta? Ciuperca urbană este, conform definiţiei dată de Dicţionarul practicilor nasoale în construcţii şi urbanism din România (DPNCUR), o construcţie care are baza (parterul) mai mică şi părţile superioare (etajele) mai mari ca suprafaţă. Adică o construcţie care, prin configuraţia sa volumetrică de picior cu pălărie, aminteşte de ciuperca botanică mai sus detaliată. Tot conform DPNCUR, specia e relativ nouă şi se datorează unei mari cuceriri a tehnicilor constructive moderne numite consolă. Strămoşii speciei actuale a ciupercii urbane, protociupercile, ca să le spunem aşa, sunt balcoanele şi bovindourile (bow-window), specii benigne, de obicei comestibile şi chiar plăcute la gust. Revoluţia industrială, ce aduce în construcţii materialele noi precum metalul şi betonul, pune la îndemâna pricepuţilor alte posibilităţi de exprimare volumetrică, precum şi spiritul revoluţiei înseşi, care adică obligă creatorii să schimbe (inoveze) permanent. Inevitabil, o asemenea atitudine poate naşte şi monştri. În care pare să se fi specializat contemporaneitatea noastră post socialistă, cu o virilitate demnă de o cauză mai bună, care reuşeşte cumva să compromită orice idee nobilă şi orice tehnică oricât de, teoretic, bună. Cazul ciupercii urbane e numai una din ilustrările acestei tendinţe. Să ne apropiem ceva mai tare de ea.
Nu se poate să nu vă fi sărit în ochi blocurile noi care aruncă etajele mult peste limitele fizice ale parterului. Neprofesioniştii probabil că nu înţeleg motivele respectivelor forme aşa că să ne aplecăm puţin asupra lor. Principiul de bază al acestui tip de proiect este păcălirea coeficienţilor şi limitelor urbanistice după cum urmează: se desenează un parter mai mic, respectând POT-ul şi distanţă faţă de limitele terenului, şi nişte etaje mai mari care n-au nicio treabă cu regulile. Se ia Autorizaţia de construire pe planul parterului şi se purcede la ridicarea construcţiei care inevitabil arată ca o ciupercă diformă cu picior mic şi pălărie de multe etaje.
Păi şi unde e mangleala? În faptul că limitele trebuie respectate de proiecţia pe sol a clădirii şi nu a parterului. Deci etajele sunt, ca limite şi suprafaţă, în afara regulamentului (a legii?). Treaba făcându-se mereu cu complicitatea avizatorilor de proiecte, putem face următoarea observaţie simplă, anume că ciupercile urbane sunt măsura corupţiei administrative a unui oraş. Sau, mai frust puţin, putem spune că un oraş cu multe ciuperci e un oraş de hoţi. Necrescând ele pe alte organisme, putem considera ciupercile de oraş saprofite, hrănindu-se adică cu substanţe urbane în descompunere de tipul mentalităţi, etică, respect etc. şi, spre deosebire de ciupercile naturii, speciile urbane sunt mai degrabă otrăvitoare, puţine fiind cele relativ comestibile, căci, obiectiv vorbind, e greu să faci o arhitectură de bună calitate sub specia ciupercii. Care specie a devenit un fel de loc comun al cererilor speculanţilor imobiliari, care au înţeles rapid că ciupercăreala e cea mai simplă şi mai eficientă modalitate de a-şi maximiza profiturile.
Singura limită a ciupercăririi unei construcţii nu o reprezintă, cum aţi putea crede, spaţiul public, trotuarul adică, asupra căruia pălăria se poate întinde fără reţineri, ci calcanul, adică limita de proprietate a vecinului, eventual ciupercar şi el. Din acest motiv, ce poate ascunde şi o doză de dragoste, veţi putea vedea adesea ciuperci lipite două câte două. Nu ştiu dacă fenomenul are o amploare mondială, dar ştiu cu siguranţă că treaba proliferează prin ţările cu legislaţie relaxat evitabilă. Şi mai cred că treaba a generat şi o categorie de specialişti, echivalentul căpşunarilor în breaslă, cu teu şi echer, numiţi generic arhitecţi ciupercari.
Dar, ca să nu închei într-o notă pesimist-acuzatoare, aş sugera poate şi o oarecare influenţă botanică asupra românului generic (vă amintiţi de fratele codru) care, din prea multă dragoste fraternă, se inspiră arhitectural din formele şi modelele plantelor silvestre, nu în ultimul rând ciupercile.