Bienala de Arhitectură de la Veneţia. Din 2010 în 2012

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Cultural Român împreună cu Uniunea Arhitecţilor din România au lansat concursul pentru selectarea proiectelor care vor reprezenta România la Bienala de Arhitectură de la Veneţia (29 august – 25 noiembrie 2012), a cărei temă generală, propusă de renumitul arhitect David Chipperfield, este „Common ground”. Proiectele puteau fi depuse până pe 23 aprilie, iar participarea noastră la eveniment va fi coordonată de comisarul Monica Morariu din partea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi de vicecomisarii Alexandru Damian, din partea Ministerului Afacerilor Externe şi a Institutului Cultural Român, şi Bogdan Tofan, din partea Uniunii Arhitecţilor din România. Pe 27 aprilie vor fi anunţaţi câştigătorii, iar până atunci vă invităm să parcurgeţi interviurile cu cele două echipe participante la ediţia din 2010 – unu la unu şi Superbia, care ne povestesc despre amintirile acestei importante experienţe şi despre cum aceasta a reuşit să creeze echipe puternice, cu planuri frumoase de viitor.

unu la unu

Interviu realizat de Viorica Buică

Foto: UNULAUNU

Viorica Buică: Se împlinesc aproape doi ani de când aţi fost desemnaţi să reprezentaţi România la Bienala de la Veneţia, cu un proiect îndrăzneţ, l-aş numi chiar radical comparativ cu participările anterioare. Cum priviţi acum întreaga experienţă?

UNULAUNU: Privind în urmă, proiectul de la Veneţia încă reprezintă pentru noi una dintre cele mai complexe experienţe profesionale de până acum. Eram o echipă foarte tânără, într-o formulă complet nouă şi am avut şansa ca primul nostru proiect să fie construit, ba mai mult, să fie deliberat „expus” în faţa întregii comunităţi arhitecturale internaţionale. Tocmai din acest motiv am şi învăţat foarte mult din experienţa Veneţia. Am parcurs împreună toate fazele unui proiect, de la arhitectură, concept, concurs şi prezentări intermediare la negocieri, furnizori, contractori, edituri, management, implementare, şantier, detalii, PR etc. Întregul proiect, care s-a întins pe aproape jumătate de an, de la concurs până la deschidere, pe lângă experienţa enormă câştigată în aşa puţin timp, a reprezentat punctul comun în jurul căruia s-a strâns o echipă, care lucrează şi astăzi – un nou birou de arhitectură numit UNULAUNU.

V.B.: Proiectul „unu la unu” s-a bucurat atunci de multe aprecieri din partea presei internaţionale, a arhitecţilor, chiar a publicului mai larg la nivel local. Ce a urmat după? Aţi încercat să-l prelungiţi? Ce schimbări a adus în vieţile voastre?

UNULAUNU: Într-adevăr, proiectul a fost bine văzut de critici. Pentru noi a reprezentat, în mod evident, un succes şi o mare bucurie. Aceste aprecieri au subliniat un lucru pe care noi deja îl descoperisem în timpul investit pentru acest proiect, şi anume că lucrăm foarte bine împreună. Am hotărât să continuăm să facem proiecte împreună şi, dacă e posibil, să ne facem un nou birou în viitor. Între timp, fiecare dintre noi şi-a continuat proiectele personale în care era deja implicat: unii dintre noi au lucrat, alţii au predat. Iar timpul liber a fost alocat biroului viitor UNULAUNU.

V.B.: Aţi participat în această formulă la mai multe competiţii de arhitectură organizate la noi în ţară, aş aminti doar mult-mediatizatul concurs pentru extinderea bibliotecii BCU Cluj. Fiindcă toţi aveţi experienţa activităţii în birouri internaţionale, unele cu portofolii impresionante precum OMA, cum aţi comenta ceea ce se întâmplă la noi în materie de concursuri? Cum aţi resimţit voi organizarea/ participarea la concursurile de până acum?

UNULAUNU: Desigur, organizarea de concursuri este întotdeauna un lucru foarte bun. Chiar am observat în ultimul timp un interes sporit în această direcţie, în ultima vreme au fost organizate multe concursuri interesante în România. La unele am participat, la altele am decis să nu participăm. Experienţa noastră „internaţională” în birouri precum OMA, Olgiati, Kerez nu putem spune că ne-a pregătit în mod special pentru aceste concursuri, ci mai degrabă a contribuit la formarea noastră ca arhitecţi… Poate că în aceste birouri am învăţat să pierdem concursuri.

V.B.: Vă număraţi printre cele mai tinere birouri de arhitectură şi cred că vă individualizaţi prin faptul că unii dintre voi au ales să se întoarcă să lucreze în ţară. Ce oportunităţi locale aţi vizat/constatat şi care sunt dorinţele voastre legate de ceea ce se întâmplă în arhitectură la nivel local?

UNULAUNU: Proiectele noastre au fost în general foarte mici. Nu a fost o decizie propriu-zisă, ci mai degrabă o întâmplare. Deşi nu am analizat foarte mult piaţa, observăm o evidentă scădere a numărului de proiecte în derulare în România. Noi încă am fost relativ pasivi în contractarea de noi proiecte, aproape întodeauna clienţii ne-au găsit pe noi şi nu vice-versa. Credem însă că arhitectul de astăzi poate avea un rol mult mai activ în această direcţie. Ne este greu să vorbim de oportunităţi locale atât timp cât noi nu am fost atât de preocupaţi să le găsim, însă intuiţia ne spune că exact transformarea arhitectului într-un personaj activ la scara oraşului poate reprezenta un nou început, poate constitui premisa unor proiecte foarte interesante. Când spunem asta, vorbim de arhitect la modul general, ne referim la exponentul comunităţii arhitecţilor despre care vorbeai. Aşteptările legate de această comunitate sunt aceleaşi pe care, credem, le are toată lumea: mai multe dezbateri, mai multă transparenţă, mai multă pasiune, mai multă acţiune.

V.B.: Multe voci au criticat tema propusă de David Chipperfield pentru ediţia Bienalei din 2012 – Common Ground – ca fiind prea „cuminte”, prea largă, în contextul complex, ambiguu al arhitecturii contemporane. Care este perspectiva voastră? V-aţi gândit la posibilitatea de a participa din nou cu o propunere pentru pavilionul naţional?

UNULAUNU: Ne-am gândit dacă să ne înscriem în concurs, am hotărât că nu. Sperăm însă ca în viitor să mai avem şansa de a participa la Bienala de la Veneţia. Deşi extrem de formală, bienala rămâne totuşi un eveniment prin care poţi lua uşor pulsul la tot ce se întâmplă în lumea arhitecturii. Anul acesta vom merge ca simpli vizitatori.

Referitor la tema lui Chipperfield, putem spune că aceasta continuă seria de teme vagi/misterioase, începută de Kazuyo Seijima în 2010. Dacă acum doi ani tema „People meet in architecture” avea o notă abstractă, chiar poetică, tema de anul acesta „Common ground” pare a propune arhitecţilor o viziune mult mai pragmatică, bazată pe o realitate imediată, pe un element comun pe care toţi arhitecţii îl împart. Este o temă reductivă şi, din acest punct de vedere, este o temă riscantă… însă trebuie să recunoaştem, noi suntem curioşi dacă există acest „common ground” de care vorbeşte Chipperfield … sau dacă nu există, ce noi posibilităţi deschide lipsa acestuia …

V.B.: Care sunt sfaturile, filtrate de experienţa intensă de acum de doi, pe care le-aţi adresa echipei câştigătoare, oricare va fi aceasta?

UNULAUNU: Nu cred că putem să sintetizăm toate informaţiile într-un răspuns clar. Dacă cei care câştigă au nevoie de sfaturi, noi îi vom ajuta cu tot ce putem. Dacă ne scrieţi pe mail@unulaunu.ro, intrăm în legătură şi vă spunem tot ce ştim. Mult succes tuturor!

Superbia

Interviu realizat de Sabin Borş

Sabin Borş: Sunt deja doi ani de când proiectul Superbia era selectat pentru a participa în cadrul pavilionului mic al României de la Veneţia. Cum vedeţi acum proiectul de acum doi ani, cu ochii unui grup care între timp nu a încetat să caute ramificaţiile şi aplicaţiile proiectului de atunci?

Echipa Superbia: Proiectul de la Veneţia a fost un început bun, care ne-a dat impulsul să ne implicăm într-un fel concret în acest subiect. Mai mult sau mai puţin intuitiv, am atins un fenomen sensibil atât în ţară, cât şi în străinătate. Subiectul nu l-am schimba, însă expoziţia probabil că am face-o azi diferit.

Atunci şi acolo a fost o expunere cu succes, însă detalierea şi aplicaţiile de acasă, de această dată nu atât de alegorice, cât concrete şi punctuale, au ridicat nivelul de conştientizare vizavi de problematica suburbiei româneşti…

S.B.: Proiectul vostru continuă şi astăzi, sub diferite forme, momentul iniţial al demersului vostru. Ce s-a schimbat între timp, la nivel de concept dar mai ales la nivel de practică?

E.S.: De la conceptul iniţial de observare a unui fenomen nou de dezvoltare imobiliară frenetică şi o ilustrare detaşată a acestei realităţi printr-un extras vizual sugestiv, bazat pe contrastul între interioarele investite şi mediul exterior brut, am ajuns la o discuţie concretă asupra modului în care s-au realizat aceste dezvoltări şi ce se poate face pentru a le îmbunătăţi. În cadrul workshopului de la sfârşitul lui 2011 am avut ocazia să începem un dialog direct cu locuitorii şi administraţia locală pe problemele cu care se confruntă. Am ajuns la posibile soluţii, dar am şi descoperit un cerc vicios în care toţi se aşteaptă ca altcineva să producă schimbarea. Rezolvarea cere o atitudine nouă, care face apel la etica profesională şi astfel suntem investiţi cu responsabilitatea de a iniţia schimbarea. Aplicarea, însă, ţine de toţi cei implicaţi (administraţie şi comunitate).

S.B.: Mai mult decât în cazul proiectului Unu la Unu, tema voastră a fost una ce ţine de un anume specific local, chiar dacă problema suburbiilor rămâne încă o problemă cu caracter general. În ce fel vedeţi şi înţelegeţi specificul suburbiei româneşti?

E.S.: La nivel spaţial, specificul suburbiei româneşti este, dincolo de toate, marea diversitate formală. Iar una dintre trăsăturile ei cele mai radicale rămâne decalajul uneori enorm între gradul de elaborare al construcţiilor private faţă de infrastructurile edilitare şi ceea ce ar putea să însemne spaţiul (sub)urban.

În altă ordine de idei, suburbia româneascâ este tânără, nu a ajuns să-şi confirme încă un statut consistent şi viabil. Locuitorii ei sunt prima generaţie, în general familii tinere şi/sau cu venituri peste medie, iar pe locuinţele lor abia s-a uscat tencuiala. Rămâne încă de văzut cum se vor valida aceste zone şi modul lor de viaţă în anii ce urmează, dar anumite neajunsuri sunt deja evidente şi altele pot fi prefigurate. Suburbia contemporană în sine, la nivel global, este în tot mai mare măsură un fenomen de mare diversitate, nu mai putem să avem ca referinţă consacrata suburbie americană a clasei de mijloc, uniformizată şi fals idilică. Însă, nu mai puţin adevărat este că şi acolo, şi în alte părţi, destul de multe lucruri au fost deja probate, şi ne vor ajuta în măsura în care vom fi interesaţi, să înţelegem anumite scenarii şi poate chiar să le evităm.

S .B.: Credeţi că tema suburbiilor poate face obiectul unei participări la Bienala de Arhitectură de la Veneţia şi în acest an? Şi dacă da, în ce fel poate sau nu poate comunica această problemă cu ideea de common ground lansată ca temă a Bienalei de anul acesta?

E.S.: Suburbia încă nu este un dosar închis şi prăfuit pe raft, din contră, este un dosar proaspăt în care se pot găsi o multitudine de valenţe şi aspecte interesante. Chiar prin procesul iniţiat de noi contribuim la formarea unui „common ground” între specialişti (arhitecţi, sociologi, urbanişti), între aceştia, locuitorii suburbiilor şi administraţia locală, şi nu în ultimul rând între locuitorii unei comunităţi. Însă acest teren comun în formare nu are o dimensiune fizică, vizuală, palpabilă, specifică unui spaţiu public. Acesta este virtual, încă un loc evident doar în imaginaţia noastră, poate chiar în imaginaţia colectivă, şi proiectează ideea unei locuiri mai bune şi nevoia unui teren comun la nivel material – spaţiu public. Tot ce se întâmplă în spaţiul public, aşa cum îl putem înţelege, face ca acesta să fie locul comun unanim recunoscut, apropriat şi utilizat.

S.B.: Dincolo de o eventuală participare a voastră la Bienala de anul acesta, cum înţelegeţi voi termenul de common ground, având în vedere faptul că aveţi deja experienţa unei participări anterioare? Ce înseamnă common în arhitectură şi ce înţelegeţi prin ground?

E.S.: În limba engleză, common ground presupune două niveluri de acces în două planuri diferite: unul abstract, de natură mai curând lingvistică, celălalt concret legat de realitatea materială şi de multe ori de practica profesională. Pe acest lucru a mizat şi Chipperfield. Faţă de tema formulată de Sejima, îmbibată majoritar de sensuri ideatice, tema de anul acesta introduce în paralel şi o viziune a contingentului arhitectural, a realităţii materiale, poate o amprentă a spiritului neo-liberal vest european.

Însă ambele niveluri de acces conferă potenţial pentru interpretări spectaculoase. Nu am despărţi cele două cuvinte common şi ground pentru că dintr-o formă cu multe faţete obţinem o explozie de noi sensuri. Pentru noi, common ground în arhitectură înseamnă un metalimbaj, o comunicare a arhitecturii care e dincolo de categorii sociale, estetice sau profesionale.

S.B.: În ce fel proiectul de acum doi ani vă ajută sau v-ar ajuta să înţelegeţi şi să rafinaţi premisele unei eventuale participări anul acesta?

E.S.: Participarea la un asemenea eveniment este în mod sigur o experienţă care ajută la maturizarea profesională. Dincolo de proiect în sine, experienţa Bienalei ne-a expus către partea pragmatică a unei participări într-un eveniment atât de amplu şi cu anume particularităţi de vizitare. Am înţeles mai bine, de exemplu, disponibilităţile unui public într-o expoziţie la scara unui oraş, cu o cantitate de informaţie foarte mare şi cu modalităţi de expunere până la urmă atractive, dar mai mult sau mai puţin accesibile.

S.B.: Experienţa de acum doi ani vă ajută cu siguranţă să înţelegeţi mai bine mecanismul unor astfel de expoziţii. Vi se pare că astfel de evenimente propun nişte teme congruente cu realitatea practicilor şi metodologiilor arhitecturale de astăzi? Cu alte cuvinte, reflectă acest common ground o realitate specifică a arhitecturii de astăzi?

E.S.: Common ground deschide o serie de trasee către discuţia despre arhitectură şi rolul ei, tocmai pentru că idiomul folosit este foarte alunecos: el presupune numeroase interpretări şi nu oferă un teren solid (vezi common ground) pentru a ataca un subiect cel puţin la fel de imprecis precum arhitectura. Însă tocmai acest polimorfism sau polisemantism oferă premisele unei explorări interesante asupra arhitecturii, care poate fi în acelaşi timp foarte contemporană şi legată de practicile actuale, dar care poate ajunge până la o arheologie a spaţiului.

Pe scurt, Common ground ilustrează practici şi ideologii ale arhitecturii contemporane în aceeaşi măsură (sau lipsă de măsură) ca şi People meet in architecture sau alte formulări vagi şi fascinante menite să suscite imaginaţia şi să provoace un discurs de definire a arhitecturii.

S.B.: Ce pavilion v-a plăcut cel mai mult la ediţia precedentă şi de ce?

E.S.: Au fost multe pavilioane interesante din diferite puncte de vedere. Olanda a fost printre cele mai memorabile printr-o imagine simplă şi plastică, având în spate un concept foarte puternic şi actual (şi care ulterior s-a transpus într-o politică guvernamentală). Danemarca a avut un pavilion extrem de consistent şi complet, toată informaţia foarte bine prezentată. Cel al Belgiei în schimb impresiona prin simplitatea şi dimensiunea umană a abordării temei. Uzaje – obiecte uzate, cele mai bune indicii de folosire a unor spaţii, o folosire comună însă pe care, în viaţa de zi cu zi, nu o percepem decât într-un mod individual. Aici au reuşit prin aceste banale obiecte uzate să expună un martor al întâlnirii în arhitectură.

Pe lângă pavilioanele naţionale, o mare descoperire a fost expoziţia din Palatul Expoziţional, care poate că e adevăratul laborator al Bienalei.

S.B.: Ce aşteptări aveţi de la Bienala de anul acesta şi cum vedeţi diferenţa dintre cei doi curatori, Sejima şi Chipperfield, referitor la temele pe care le-au propus şi la implicaţiile acestora?

E.S.: Este foarte greu să ai (dar nici să nu ai) aşteptări când este vorba de asemenea evenimente care trasează (sau cel puţin ar trebui) trenduri şi direcţii viitoare pentru arhitectură şi discursul critic din jurul ei. Din experienţa precedentei bienale credem că expoziţiile şi pavilioanele au în spate mecanisme ce trăiesc, în mare parte, independent de tema generală sau implicarea directă a curatorului principal. Temele sunt concepute din start cu o doză solidă de generalitate tocmai pentru a cuprinde interpretări dintre cele mai diverse. Trebuie avut în vedere şi faptul că, la fel ca şi anul trecut, numele curatorului bienalei şi tema propusă de acesta au fost anunţate public cu aproximativ jumătate de an înainte de deschiderea oficială a expoziţiei.

Or, pentru organizarea unui eveniment de o asemenea amploare este necesară o perioadă mai generoasă de timp. Numeroase ţări participante au lansat concursul pentru pavilioanele naţionale încă din toamnă fără a cunoaşte tema curatorială. Acelaşi lucru presupunem că este valabil şi pentru expoziţia din Arsenale.

Cât despre cele două teme, vedem ca şi constantă o atitudine umanistă asupra arhitecturii, aceea a dialogului şi a atenţiei asupra utilizatorilor arhitecturii: common ground poate fi locul în care oamenii se întâlnesc în arhitectură (people meet in architecture), deşi cred că Chipperfield imaginează o direcţie uşor mai pragmatică prin această temă decât Sejima. Rămâne de văzut.