Jennifer Fox la One World Romania
A trecut şi a V-a ediţie a festivalului de documentare OWR, prima patronată din înalturi de Václav Havel. Suprarealistă doar prin promo-urile vizuale care îi făceau cu ochiul – cel din spatele briciului – lui Luis Buñuel, a fost la fel de ancorată în realitate ca-ntotdeauna. Poate şi mai şi: desfăşurată sub semnul mişcărilor de tip occupy, anul acesta directorul Alecu Solomon şi Centrul Ceh îşi propuneau să tragă un semnal de alarmă, să responsabilizeze şi acel fragment din populaţie care nu iese iarna în stradă scandând „Schimbare!”. Prezenţa, în seara deschiderii din Scala, a oamenilor-sendviş, care purtau, pe post de cuirase, poze de la revoluţiile anului trecut, ca şi a documentarelor din program care tratau „irupţiile” spiritului civic pe mapamond, au fost elocvente.
La sfârşit de festival însă, fiecare spectator rămâne marcat de una din secţiuni (poreclite glumeţ „secţii” în acest an), iar eu am rezonat, nu cu anarhiştii bătăioşi, ci cu documentarele a căror bătaie era mai lungă şi subtilă, cele menite nu să cutremure, ci să mişte. Personaje de regulă invizibile pe radarul ştiriştilor – gay, rromi, bătrâni, copii ai nimănui – căpătau voci. Discriminaţii noştri înhăţau prim-planuri şi ne înroşeau urechile care până la festival se complăceau în surzenie. Între invitaţii lui Solomon, documentarista Jennifer Fox ocupa un loc de frunte, prilejuind o retrospectivă a filmelor sale şi un master class doldora de informaţie pentru regizori aspiranţi şi nu numai. Ne-a exemplificat tehnica ei inovatoare pass-the-camera, ne-a convins că trebuie să fim prezenţi ca să îi atragem şi pe ceilalţi în prezentul filmării noastre, şi a tapisat un flip chart cu uneltele şi talentele, personale şi externe, necesare regizorului de documentare.
La finele acelei zile începute atât de productiv, am obţinut un tête-a-tête cu Jennifer, abia ieşită din sala NCRR-ului ticsit cu spectatorii cărora le vorbise despre filmul ei de debut, Beirut: The Last Home Movie. Proiecţia lui începea în timp ce noi două ne aşezam pe-o canapea, la o vorbă, în foaier, iar regizoarea perfecţionistă… stătea ca pe ghimpi. Prefaţase interviul cu un sprint până la proiecţionist, unde a verificat calitatea sunetului, şi, puţin după ce-apăsasem Play pe reportofon, se oprea să îmi explice că aparatul MŢR-ului era cam vechi. Eu zâmbeam, şi ea la fel, complice, apoi ne continuam şueta. Ştiam că faptele erau altele, că cei aproape 30 de ani care ne despărţeau interziceau un ton prea familiar – pe de altă parte, din 30, maxim 15 vădea faţă brunetei mignone şi, în plus, limba engleză îmi permitea un you indecis. Traductibil în orice cheie, aleg aici persoana a doua informală, căci aşa de caldă era doamna Fox…
I.P.: Să începem cu modul în care îţi alegi subiectele! Ai iniţial o idee definită sau ţi se întâmplă mai des să te impresioneze ceva şi să te hotărăşti pe loc să explorezi?
J.F.: Mă întreb acum… dacă îmi găsesc subiecte brusc sau e un proces mai lent… Poate fi şi brusc – auzi o poveste, şi îţi spui „Ah, trebuie să investighez!” dar poate fi şi evolutiv, când ceva începe să te macine, în străfundul tău, şi îţi spui „Ce-i asta, ce-i asta?” şi apoi „Ah, poate ar trebui să fac un film despre asta”. Deci ambele tipuri, am avut şi momentul de „Ah, asta e!”, dar mi s-a întâmplat şi mai gradual.
I.P.: Dar subiectele fierbinţi, de actualitate? Ce crezi despre celălalt tip de documentar, ca cele ale lui Michael Moore, care atacă ce e găunos în societate?
J.F.: Cred că nu există un fel corect de-a face documentare, facem filme în conformitate cu individualitatea fiecăruia. Michael e un eseist, filmele lui au un caracter politic, în timp ce eu fac filme despre poveşti foarte personale, arta mea se concentrează pe latura personală şi politizarea ei.
I.P.: Ca Beirut: The Last Home Movie, care are o nuanţă politică, deşi este…
J.F.: Da, e povestea unei familii… În plus, cred că femeile fac filme într-un mod diferit faţă de bărbaţi, mai e şi aspectul ăsta. În ceea ce mă priveşte, pe mine nu mă preocupă titlurile de-o şchioapă din ziare, ca pe Michael Moore – sunt mai interesată de ceva personal, care mă mişcă sau care îmi afectează viaţa personală.
I.P.: Vizavi de subiectul femeilor în industria filmului, crezi că există un glass ceiling, obstacole în calea femeilor-regizor pe care bărbaţii nu le întâmpină?
J.F.: Sigur că există diferenţe şi de obicei depinde de anvergura proiectului – cu cât e mai mare proiectul, cu atât e mai greu pentru o regizoare, pentru că sunt mai mulţi bani la mijloc. În America, numărul de regizoare de ficţiune este infim, sunt mai multe femei implicate în documentare pentru că e vorba de bugete mai mici. Când m-am apucat să fac miniserii – am făcut două miniserii mari, An American Love Story şi Flying: Confessions of a Free Woman – nicio altă femeie nu făcea aşa ceva, pentru că bugetul e mai mare, presupune mai multă muncă…
I.P.: Spuneai în cadrul master class-ului că îţi place să cauţi finanţare pentru proiectele tale – totuşi, nu devine frustrant la un moment dat, mai ales având în vedere nivelul de succes la care ai ajuns?
J.F.: Ba da, dar în acelaşi timp, realizarea filmelor este un privilegiu, iar ideea că ar trebui să fie uşor este una occidentală. Ştii, majoritatea oamenilor lucrează în fabrici sau au meserii chinuitoare, iar eu am norocul să fac ceva atât de interesant, care îmi şi place – de ce să fie uşor? Şi, mai mult decât atât, îmi aleg subiectele, nu sunt angajată de HBO să fac filme, eu îmi aleg un subiect şi eu mi-l finanţez. Şi realizez filmul pe care mi-l doresc. Deci, nu neg că e dificil, dar sunt şi norocoasă. Ambele sunt adevărate, simultan.
I.P.: Există vreun secret, o formulă pe care să o urmeze realizatorul de documentare pentru a face un film pe placul publicului larg, al „mâncătorilor de popcorn”?
J.F.: Nu ştiu dacă este un secret stricto sensu, cred că e foarte, foarte greu să realizezi filme de calitate, aşa că încerc să fac filme de calitate care au un subiect anume, dar şi o poveste cu valoare universală, aşa încât oricine le poate vedea şi poate relaţiona cu ce se întâmplă. Deci, cred că asta e cheia, dar realizarea filmelor nu este o ştiinţă exactă, de fiecare dată când faci un film e o provocare, să faci o treabă bună – iar cu documentarele eşti la cheremul realităţii, depinzi de ce se va întâmpla în continuare, şi poate că nu se întâmplă nimic. Caz în care ai doar cinci spectatori în sală… Într-un fel e cam ca o ruletă rusească.
I.P.: După atâta timp, atâta muncă şi atâţia ani de viaţă investiţi, tot o ruletă rusească e până la urmă…
J.F.: Da, munceşti, munceşti, munceşti şi la final te rogi.
I.P.: Care a fost cel mai mare hop din cariera ta, să petreci 20 de ani cu o familie pentru My Reincarnation sau să îndrepţi camera spre tine, spre propria ta viaţă?
J.F.: Cu viaţa mea a fost cel mai simplu, pentru că eu eram în bătaia focului. E mult mai greu să joci la risc cu vieţile altora. Acest film, cel mai recent al meu, care a durat 20 de ani, a fost foarte dificil. Plus că, întâmplător, e vorba de mentorul meu spiritual, aşa că mă îngrijora mult reacţia publicului.
I.P.: Dar reacţia lui, şi în general, a personajelor din documentarelor tale? Ai avut vreodată una negativă?
J.F.: Nu, dar mereu fac efortul să lucrez împreună cu personajele mele, ca să mă asigur că vor putea accepta filmul rezultat. Nu vreau să fac un film cu care personajele mele să nu fie de acord.
I.P.: Deci vrei să ai din start acordul personajelor implicate – şi n-ai face un film despre cineva care nu cooperează, care nu vrea să devină subiectul filmului tău?
J.F.: Bună întrebare, mai ales că acum mă documentez pentru un film ale cărui personaje nu ştiu că voi realiza filmul respectiv. Va fi un film de ficţiune. E o întrebare grea, nu pot răspunde.
I.P.: Poţi să ne spui câte ceva despre acest film?
J.F.: Nu pot, e secret!
I.P.: Dar cum te-ai hotărât să faci tranziţia de la documentar la ficţiune?
J.F.: Cred că pur şi simplu am vrut să încerc ceva nou. După atâţia ani de documentare, am simţit că ăsta e pasul următor. Şi, cum filmele mele seamănă mult cu ficţiunea, am văzut-o ca pe-o extindere firească.
I.P.: E mai uşor, având un grad mai mare de control, mai ales asupra scenariului?
J.F.: Nu (râde). Şi aici e greu.
I.P.: Revenind la master class – spuneai că ne îndrăgostim de personajele noastre. Ţi-ai pus vreodată problema în termeni de obiectivitate-subiectivitate, ţi s-a părut vreodată că devii prea subiectivă în raport cu personajele tale?
J.F.: Nu, cred că te poţi îndrăgosti şi totuşi să rămâi critic. De fapt, nu cred că noi, ca oameni, putem să fim obiectivi, deci cred că ideea de-a te plasa faţă de cineva la o distanţă obiectivă este falsă. Îmi asum subiectivitatea, dar cred în acelaşi timp că îmi păstrez judecata critică – chiar şi când făceam un film în care apăream eu, eram critică faţă de mine însămi. Dar puteam şi să dau drumul frâielor, să mă las dusă de val. Deci, cred că poţi să fii şi subiectiv şi obiectiv, sau într-o oarecare măsură obiectiv, chiar atunci când eşti îndrăgostit.
I.P.: În fine, spune-mi despre cealaltă ocupaţie a ta, cea de trainer, care ţi-a facilitat călătorii prin toată lumea – ai avut experienţe memorabile în postura asta, te vezi vreodată renunţând la regie pentru a preda?
J.F.: Am predat odată aici, la workshopul Aristoteles, în Sibiu – era un training regional, pe zona Balcanilor, la care m-am simţit foarte bine. M-am simţit bine în România, dar mi-a plăcut şi grupul acesta de oameni din regiunea balcanică, care nu erau tineri, aveau între 20 şi 40 de ani, deci variau ca vârstă. Mi-a plăcut mult de tot, a fost un grup de calitate. Cred că am predat de trei ori… de două-trei ori am predat aici, da. Dar sper să continuu pe partea regizorală. Adică, ador să predau, din tot sufletul, dar ca o contragreutate la cariera de cineast. Îmi place enorm să realizez filme, pentru ca apoi să mă gândesc cum le-am făcut, să încerc să formulez procesul pe înţelesul altora.