La grande bellezza – scormonind după sens în noua faţă botoxată a Cetăţii Eterne
Roma lui Paolo Sorrentino pare suspendată într-un caleidoscop cu strasuri aspirând la greutatea caratei şi cu „faună” perpetuu distrată. Pătura superioară vrăjeşte toate obiectivele regizorului şi cu fiecare cadru ce trece, unul mai scandalos ca altul, abandonul lor capătă sens.
Avântată haotic în căutări artistice, opulentă şi dezmăţată, (electro-)muzicală şi sălbatic opusă timpului – ecce elita vechilor nobili şi nou-îmbogăţiţilor peste care domneşte mândru, şi mustăceşte des, Jep Gambardella, jurnalist şi, pe vremuri, aclamat romancier. Formele fără fond, ale artelor şi ale apropiaţiilor lui, îl consumă pe Jep (Toni Servillo, care i-a mai fost cap de afiş lui Sorrentino în Il divo), totuşi, în cele peste două ore care se scurg de la bacanala lui aniversară până ne expediază zâmbind triumfalist, se complace, doar pe-alocuri reticent, în această viaţă pe care el însuşi şi-a croit-o de tânăr.
Acum, la 65 de ani, face un pas înapoi şi, martor activ cu un picior pe tuşă şi celălalt în jocul Romei cea spirituală doar cu numele, cea suflată cu bogăţii, uşi deschise larg şi veşnice petreceri, o surprinde dându-şi arama pe faţă.
Chiar şi scorojită din interior de golul în care i se învârt bonvivanţii, moştenitorii, fluturaşii sociali, principesele şi maicele, Roma vibrează în atâtea culori şi melodii, încât aproape că empatizăm cu scriitorul prins într-aşa o horă dulce-drăcească, peste drum de Colosseum. Eşecul şi traiul „la un pas de disperare”, sunt caracteristice lui şi găştii lui de pseudo-intelectuali, însă conştientizarea lor nu serveşte nimănui, nici chiar lui Jep, al cărui stilou îşi găseşte finalmente libertatea iscodind trecutul.
La grande bellezza poate fi apreciată din atâtea zeci de unghiuri câte ne oferă şi traveling-ul care pendulează panoramic în toate direcţiile – ca drum spre „deblocarea” inspiraţiei de scriitor, ca denunţ al nulităţii unui „carpe diem” neexaminat, ca o cupă amară, vărsată cu umor şi lux peisagistic pe altarul unui oraş prea eclectic.
Deloc mai condamnabilă ca high-class-ul de prin soap-urile americane, această Romă ne pătează retinele mai îndelung, aerele mondenilor ei ne îmbâcsesc plămânii ca o găleată de parfum, pentru că istoria ei milenară trăieşte încă acolo, cot la cot cu superficialul – glorioasă acum doar pe cartoline, folositoare doar ca momeală vizuală pentru domnişoara du jour. Oricum aţi percepe, însă, la dolce e decadente vita din prim-planul său, acest câştigător al Globului de Aur şi al Oscarului pentru Cel Mai Bun Film Străin, este un vârtej de gelato imagistic cu care vă veţi delecta fără îndoială.